duminică, 23 ianuarie 2011

Dragoş Olaru

CONTRIBUŢII DOCUMENTARE LA BIOGRAFIA LUI
MIRCEA STREINUL
                                                                          Asează-mi, Doamne, sufletu'ntre scai –                                                                         Lumina lor să-mi sângere pe frunte.
 (Mircea Streinul)
         Dacă în privinţa lui Mihai Eminescu toţi exegeţii şi cercetătorii au căutat întotdeauna să aprecieze prin documente rolul pe care l-a jucat Bucovina , printre celelalte provincii româneşti, în formarea sa spirituală şi intelectuală, atunci la Mircea Streinul, „poet neîntrecut până în zilele noastre în dulcea Bucovină”, după spusele publicistului cernăuţean Dumitru Covalciuc, plaiul arborosean este singurul topos care i-a definit viaţa şi creaţia literară. Toţi ceilalţi factori de influenţă şi formare estetică au fost receptaţi de M. Streinul prin mediul bucovinean, prin irepetabilul municipiu Cernăuţi care, după afirmaţiile altui poet legat sufleteşte de acest oraş – Paul Celan – în anii dintre cele două conflafraţii mondiale era „o localitate în care trăiau oameni şi cărţi”-
         Amănunte legate de viaţa şi activitatea lui Mircea Străinul în Bucovina – date, note, nume de străzi şi localităţi, vederi de epocă etc. – îşi au semnificaţia lor şi ne apropie de mediul în care atrăit scriitorul şi în care s-a format spiritual. Ele ţin de biografia unei personalităţi interesante şi pot fi instructive pentru cei porniţi să pătrundă în lumea eroilor romanelor şi poeziei lui.
         Figura lui M. Streinul în contextul literar al Bucovinei se aseamănă cu acea a unui arbore cu rădăcinile înfipte adânc în tradiţii, în mituri şi în cultura românească. Datele biografice pe care am încercat să le adunăm în ultimii ani din diverse surse păstrate la Cernăuţi vin să contureze această personalitate despre care nu s-a scris aproape nimic mai bine de jumătate de secol, cărţile lui fiind trecute la „fondul secret”. Abia in ultimii ani la Cernăuţi au apărut studii şi articole, puţine la număr, în care se vorbeşte despre viaţa şi opera lui. Ele însă acoperă doar o mică parte din spaţiul tăcerii ce înconjoară numele scritorului şi creaţia sa. Cei drept, în România i-au fost consacrate mai multe studii şi lucrări de sinteză. O contribuţie multilaterală şi valoroasă la elucidarea fenomenului Mircea Streinul o are neobositorul cercetător sucevean, scritorul Mircea A. Diaconu, care pe lângă studiul global „Mircea Streinul. Viaţa şi opera” a scris o teză de doctorat „Mişcarea iconaristă”, a realizat ancheta „Mircea Streinul şi contemporanii săi” şi a publicat un şir de studii în presă. Acestea, însă, ajung la noi, în regiunea Cernăuţi, greu de tot, astfel că nu sunt cunoscute nici publicului larg de cititori, nici specialiştilor.
         Deşi la universitatea din Cernăuţi a funcţionat timp de câţiva ani şi un cenaclu literar care purta numele lui M. Streinul, scriitorul continuă să fie la el acasă, după spusele criticului literar Adrian Dinu Rachieru, „un ilustru necunoscut”.
Viitorul scriitor se naşte la 2 ianuarie 1910 în localitatea Cuciurul Mare, „cel mai mare sat din Bucovina” cum îi plăcea poetului să spună cu mândrie. În toate documentele de arhivă pe care le vom prezenta mai jos, numele lui este fixat Străinul. Cu acest nume semna însuşi poetul până in anul 1929, precum părinţii şi rudele sale. Prin 1993 la arhiva de stat din Cernăuţi s-a prezentat o persoană din Braşov cu numele Mircea Străinul (născut în anul 1930), care s-a dat drept verişorul scriitorului M. Streinul şi a solicitat o copie după un act de divorţ al părinţilor săi Aurel şi Artemizia Străinul. În dosarul respectiv al Tribunalului Cernăuţi se păstrează şi o mărturie a mamei lui Aurel, care semna Olimpia Străinul.
Iată ce vorbeau despre numele scriitorului colegii de breaslă într-o inspirată consemnare a lui Vlad Şerban (Barbu Sluşanschi - ?) din ianuarie 1933, publicat în „Glasul Bucovinei” sub semnificativul titlu „Clişeu arbitrar”. Eroul principal al naraţiunii, tânărul poet Nicu Zorea într-un vis imaginar îi adună la o întrunire de sărbătoare aproape pe poeţii tineri bucovineni „încercând să-i încătuţâşeze în rânduri negre”. Spicuim câteva fragmente care se referă la Mircea Străinul:
Mircea Streinul: (Se încruntă la Vasile posteucă şi reuşeşte să-i curme discursul). Domnule profesor, eu cred că arta trebuie să fie fără tendinţă. (Îi lăsăm să vorbească mai departe).
Victor Neculcea: (Se informează la Ghedon Coca). De ce iscăleşte cu e şi nu cu ă? Îmi vine să crez că e polnez ori rutean care se maschează...
Ghedon Coca (înţepat): Mă, dă-o dracului! Tu spui asta? Şi chiar dacă ar fi aşa, în artă nu interesează naţia. (...)
Mircea Streinul (vorbeşte mai departe despre artă)
Lia: Streinul îmi place; aş vrea să dansez o dată cu el.
Ana: De ce nu poartă fundă neagră la gât? Iar sta mai bine decât lui Dragoş Vitencu. (...)
(În alt colţ de masă dialoghează Ada Colnicu şi Gh. Antonovici.)
Ada Colnicu: Dacă îţi razi musteaţa şi îţi schimbi numele, eşti poet veritabil. De altfel – cum spunea nu ştiu care studentă – eşti un tip interesant.
Gh. Antonovici: (puţin indignat) Eu fac cum îmi place mie şi nu cum crede lumea. Pe mine puţin mă interesează părerea lumii...
Mircea Streinul: (intervine la timp) Prietenul Gh. Antonovici are dreptate. Pe Ion Petrovici de la Iaşi, numele lui nu l-a împiedicat să fie om mare. Şi nici exteriorul nu are importanţă. Am uitat care poet francez celebru!, avea toane şi umbla pe stradă târând în urma lui un rac. Ei şi? Da, nu râdeţi! Un altul, englez, purta barbă lungă, vopsită verde. Nu găsiţi că e original?
Ada Colnicu: Interesant dar ridicol!
George Drumur: Nu uitaţi că „cine nu-i ridicol, este mort”, domnişoară ...
Const. Nap. Daşchievici: (la urechea lui Grămadă) Este mi se pare un proverb de-al lui Kant.
Ion Roşca: (îmbrăcat milităreşte, e în concediu) Kant, pe dracu! Autorul se află la Cernăuţi. E Pan. M. Vizirescu.”
Sunt cîteva creionări exacteşi, credem, bazate pe fapte reale, altfel naraţiunea nu şi-ar fi atins scopul scontat la publicul cititor. Nu încape îndoială că vom folosi numele Streinul, nume la care a apelat scriitorul după 1929, imediat după moartea tatălui („ până la acea datălăsaţi-mi numele în pace”), dar nu ar trebui să ne şocheze nici prezenţa repetată a variantei Străinul.
Satul de baştină al poetului se întinde pe o distanţă de aproximativ 20 km, începând chiar de la marginea Cernăuţului şi ajungând până la pădurea Ropcei şi a iordăneştiului de pe valea Siretului. În 1941, după ce localşitatea natală a fost ocupată de sovietici, scriitorul este copleşit de o nostalgie dureroasă pe care o revarsă în câteva rânduri tulburătoare în întroducerea la romanul „Drama casei Timoteiu”: „Cuciurul Mare, cu dealurile, câmpiile, paradisul pe care l-am pierdut... Totul mă reîntoarce spre tine, Cuciurul Mare! De câte ori veneam de la Bucureşti la Cernăuţi, când trenul intra în plaiurile acelea vergiliene, stam în geamul vagonului să respir adânc cerul fânaţelor tale...”
În condica celor născuţi în anul 1910 de la parohia greco-orientală cu biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Cuciurul Mare, la numărul de ordine 12 citim următoarele: „Timpul naşterii: 2 ianuarie 1910; numele de botez al pruncului: Mircea; religiunea: ortodox-orientală; sexul: bărbătesc; născut: legitim; numele de botez şi de familie, starea sau meseria şi domiciliul tatălui: Gavriil Străinul, cooperator în Cuciurmare; numele de botez şi de familie, starea ria şi domiciliul maicii: Olimpia, născută Şandru; cumătrii, numele de botez şi de familie, starea şi domiciliul: Dimitrie Burac, paroh din Cuciurmare cu Alexandra soţia sa şi Gavriil Burcutean, şef de gară din Cuciurmare; numele de botez şi familie a moaşei şi domiciliul ei: Elisaveta Paschievici din Voloca pe derelui; subscrierea proprie a preotului care a botezat: Constantin Grigorovici (soţul cumnatei Aglaia – n-n-), paroh din Mihuceni”.
Despre părinţi se ştie că tatăl Gavriil Străinul a absolvit în anul 1907 Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuţi. A fost preşedintele societăţii studenţeşti „Academia Ortodoxă” pe anul administrativ 1906/1907. Presa vremii consemna că la 25 noiembrie 1906 a vorbit în numele „Academiei Ortodoxe” la serbarea jubiliară a societăţii corale „Armonia”, iar la 24 noiembrie acelaşi an a participat ca „prezident” al societăţii „România Ortodoxă” la adunarea generală a societăţii academice „Dcia”. În 1909 este numit preot-cooperator la Cuciurul Mare. De aici, cu ani în urmă, am pornit în căutarea urmelor familiei Străinul. Cu părere de rău, pentru locuitorii de astăzi numele lui Mircea Streinul nu mai spune nimic. Generaţia tânără este străină de limba în care a scris marele lor consătean, şi numai cei mai în vârstă îşi amintesc cu duioşie despre un oarecare preot care vorbea „tari frumos româneşti”.
Surorile Veronica (n. în 1906) şi Mariuţa (n. în 1909) cu care am apucat să stau de vorbă, susţineau că au trăit chiar în imediata apropiere de casa parohială şi intrau adesea în casa preotului, trimise de părinţi, să le ducă produse lactate şi alte alimente. Despre feciorul lui nu-şi mai amintesc aproape nimic („ el învăţa la Cernăuţi”), dar despre preot susţineau, mai mult din spusele părinţilor, că avea un câine mare, poreclit Max şi când după lungi şedinţe de taroc de la cârciuma lui Wender şi câteva pahare de rachiu se mai poticnea pe la vre-o margine de şanţ, atunci se adresa cu deznădejde credinciosului patruped: „Max, nu mă lăsa! Max, nu mă lăsa!” Eram înclinaţi să nu dăm crezare acestor mărunţişuri dacă nu aveam să auzim aceleaşi informaţii de la bătrânii din Molodia, moment la care ne vom opri ceva mai jos.
Câinele nu era altul decât cel din „Sanatoriul viselor”, prima variantă a romanului „Ion Aluion”. Scriitorul rememorizează ziua când Austria declarase război şi ţăranii agitaţi se adunaseră împrejurul învăţătorului Ştefan Udrescu, prototipul tatălui, în timp ce el se juca „cu Ursu, un câine roş şi blând, deşi mare cât un viţel”.
Casa în care s-a născut M. Streinul (vedere din uliţă)
Tot acolo am admirat frumoasa biserică „Adormirea Maicii Domnului” unde tatăl scriitorului fusese preot, încercând să mi-l imaginez pe copilul Mircea în jocurile cu alţi prieteni de prin vecini, căţărându-se pe clopotniţa bisericii. Am stabilit şi casa parohială în care s-a născut poetul, fiind şi azi exact ca aceea pe care o descria in acelaşi roman „Ion Aluion": „Casa aceea mai e şi acum acolo, în comuna cuciurul-Mare. Acoperişul de ardezie se desluşeşte dintre tei; nucii şi părul mai sunt în mijlocul grădinii, iar vişinii aleargă ca şi acum 20 de ani de-a lungul drumului, de la biserică până acasă. În ograda cu doi tei lângă fântână, erau o mulţime de oameni într-o zi caldă de vară...”

Casa în care s-a nascut M. Streinul (vedere din curte)
Ca să putem găsi urme străinene, cel puţin în documentele de epocă, am fost nevoiţi să căutăm prin arhive. În fondul primăriei din Cuciurul Mare am depistat o listă a locuitorilor ce era întocmită pentru alegerile comunale din septembrie 1919. La numărul 771 este trecut „Străinul Gavriil, vârsta – 38 de ani, naţiunea – român, profesiunea – preot, indigenatul şi domiciliul real în Cuciurul Mare, cetăţenie – română, durata petrecerii în comună înainte de 01.08.1919 – de 11 ani”.
În 1922 îl găsim ca membru al Comisiei interimare comunale. Procesele verbale ale şedinţelor ce se ţineau erau senate de toţi membrii comisiei printre care descoperim şi semnătura lui G. Străinul. E o semnătură inteligent caligrafiată şi se deosebeşte izbitor de celelalte, care aparţineau preponderent unor ţărani cu puţină carte.
În fondul Prefecturii Cernăuţi s-a păstrat un document scris de mâna lui gavriil Străinul pe care îl reproducem integral:
„Lista soldaţilor întroduşi în condica morţilor la parohia gr. or. Cuciurul Mare
Alte cazuri n-au parvenit aici. Documente, acte, mitrici militare nu există aici.
Parohiatul gr.-or. Cuciurul Mare Ad. Sf. Maria în 20/8 1919.
Pentru paroh: Gavriil Străinul, cooperator”.
Scrisoarea este un răspuns la o anchetă iniţiată de Prefectură, care avea drept scop alcătuirea listelor tuturor morţilor militari in război.
Biserica parohială Adormirea Maicii Domnului din Cuciurul Mare
Vedere interioară a Bisericii din Cuciurul Mare (în reparaţie)
Alte informaţii despre tatăl scriitorului le-am spicuit din „Anuarul arhidiecezei ortodoxe a Bucovinei” pe anul 1925: „ Biserica parohială la Adormirea Maicii Domnului zidită pe spesele fondului  bisericesc în 1815. Casa parohială de cărămidă. S. Paroh. - 12 ha. Casa cooperatorului de cărămidă. S. Cooperatorului – 6 ha. Paroh: David Munteanu, cavaler al ordinului „Steua României, născut în 1861, preoţit – 1886, paroh din 1893, exarh din 1921. Cooperator: Gavriil Străinul, născut în 1881, preoţit în 1919. Cantor: Tit Penteleiciuc, născut în 1890, prov. – 1910, def. – 1919. 2 şcoli de 6 şi de 2 clase. Familii – 1644, bărbaţi – 2958, femei 2514, suflete – 5472”.
Este interesant faptul că în acelaşi „ Anuar” (Schematismius) pe anul 1908 îl întâlnim pe G. Străinul trecut în lista preoţilor nenumiţi, ca peste un an, în 1909, să-l descoperim cooperator la Cuciurul Mare, astfel stabilind exact anul venirii sale în acest sat. Tot în „Anuar” am găsit şi numele uni Petru Străinul, paroh la Cereşeanca, născut în 1879, preoţit în 1907 şi care este posibil să fie un frate mai mare al lui Gavriil. Ar putea să fie chiar tatăl lui Aurel Străinul despre care am amintit la începutul acestor rânduri.
Biserica din Molodia la un centenar de activitate
În anul 1925 Străinul este trecut cu preoţia la Cosmin, localitate ce includea 4 sate: Codrul Cosminului, Valea Cosminului, Na-Bainschi şi Cotenii. Biserica cu haramul Înălţării Sf. Cruci, zidită la 1903, se află şi astăzi în Molodia. Aici, la Molodia, am găsit şi mormântul lui G. Străinul, într-un cimitir uitat de lume. Pe cruce se mai păstra un fragment de placă pe care era scris: „... nul preut născ. 1881 rep. 1928 Fie-i ţărîna uşoară”. În „Anuarul Arhidiecezei” pe anul 1929 este anunţat decesul preotului G. Străinul la 27 septembrie 1928. Partea superioară a plăcii cu începutul numelui lui Gavriil Străinul nu s-a mai păstrat. Vremurile neprielnice au trecut necruţătoare şi peste pietrele de mormânt. În urma unei renovări a mormântului, executată la intervenţia noastră de o grupă de credincioşi din sat, s-a pierdut şi fragmentul original de placă funerară. 
Casa parohială din Molodia în care a trăit M. Streinul
Bătrânii din Molodia (Aniţa Postolachi, Dochiţa Mandric, Gheorghe Palaghian) şi-l amintesc ca prin vis, dar ştiu bine din spusele celor vârstnici că preotul era de o bunătate proverbială, deşi îi cam plăcea să treacă adesea pe la cârciumă. Ei povesteau că părintele Străinul avea o căţeluşă foarte credincioasă, care îl urma peste tot, chiar şi în drumul de la biserică spre casă, drum ce trecea neapărat şi pe la dugheana din centru, unde părintele, deobicei, servea câte un păhărel de rachiu.
Mormântul lui Gavril Străinul  în cimitirul din Molodia(după renovare)
În studiul său Mircea A. Diaconu presupunea anul 1922 ca anul morţii lui G. Străinul. Documentele prezentate aici aduc o lămurire definitivă asupra acestei teme. În ce priveşte cauza morţii ar părea mai reală să fie patima păhărelului, de care se pare era chinuit părintele, meteahnă de care va suferi peste ani şi fiul său Mircea.
Despre mama lui M. Streinul ştim că o chiema Olimpia, născută Şandru şi provenea din cunoscuta familie a pictorului Epaminonda Bucevschi.
Mircea, după ce făcuse şcoala primară la Cuciurul Mare (jurnalele de clasă nu au putut fi incă descoperite), este adus în 1920 la Cernăuţi şi înscris în clasa 1-C la renumitul liceu „Aron Pumnul”. Director era Emilian Iliuţ, iar diriginte de clasă  - Leon Maieran, profesor de română, latină şi istorie. În jurnalul de clasă pe anul de învăţământ 1920/1921 este trecut ca născut la 2 ianuarie 1910 st.v. în Cuciurul Mare. La Cernăuţi a trăit în gazdă la Mihail Berariu, tipograf, care alături de Dimitrie Bucevschi a creat valori rezistente în istoria editurii „Mitropolitul Silvestru” din capitala Bucovinei. Tipograful locuia pe str. Atlas, 11 (actuala str. 29 Martie9, nu departe de intersecţia cu str. Aron Pumnul, chiar la vre-o 50 de metri de casa în care , cu ani în urmă, a locuit şi Mihai Eminescu.
În jurnalul pentru clasa a doua, anul şcolar  1921/1922, în dreptul numelui lui M. Streinul descoperim următoarele menţiuni: „A trecut la studiul particular la 1 martie 1922. Maeran. A fost amânat din cauză de boală pentru termenul de toamnă. C. 30 iunie 1922. Maeran”.
Din cauza bolii de plămâni pe care o avea probabil din fragedă copilărie, este nevoit să repete clasa a doua în anul şcolar 1922/1923. Îşi spunea cuvântul şi poetul din el. Nichita Stănescu mărturisea undeva că în clasa întâia a rămas şi el repetent, „fiindu-i deosebit de greu să-şi imagineze că vorba vorbită şi cuvântul cuvântat există şi că ar putea fi scris”.
În continuare l-a avut diriginte de clasă pe M. Ieşanu. Notele de la sfârşit de an sunt mai slabe ca cele din clasa întâia, totuşi este promovat în clasa următoare.
Printre noii colegi de clasă îi amintim pe Ion Marcu (fiul economistului Vasile Marcu), Pavel Şesan Milan (fiul profesorului universitar  Dr. Valeriu Şesan), Emil Valea-Uţei Tarangul (fiul avocatului Dr, Erast Tarangul, originar din Volovăţ), Dumitru Onciulescu (un consătean din Cuciurul Mare, viitor filolog român cu renume), evreul Silvian Griseanu (fiul ziaristului Simion Griseanu), prieten apropiat al poetului, Radu Grigorovici (viitorul membru al Academiei Române). Ultimul era cel mai bun elev din clasă, fiind promovat „cu laudă” după fiecare an de studiu. Este curios faptul, că în certificatele anuale ale lui Radu Grigorovici la rubrica „de religiune” este scris „fără” (caz unic în liceu), ceea ce nu-l împiedică să obţină nota 10 la  religie.
Cu unele probleme serioase se ciocneşte viitorul poet şi în clasa a 4-a – a 7-ea. De exemplu, în anul şcolar 1927/1928 el are necazuri la matematică şi la limba elină. Fiind amânat pentru toamnă, Mircea nu se prezintă la examen, fiind astfel lăsat din nou repetent. Dacă ar fi să dăm crezare „documentară” unui fragment din „Sanatoriul viselor”, această absenţă de la examen şi în consecinţă – repetarea clasei s-ar putea explica  âprin îmbolnăvirea lui de cord. Cităm un fragment din roman, semnificativ pentru înţelegerea poetului ca personalitate artistică: „Aveam vre-o 15 ani când m-am îmbolnăvit de cord şi am fost luat acasă de la liceu. Boala a durat peste jumătate de an şi medicul socotea o adevărată minune faptul că m-am putut vindeca pe deplin. Bineînţeles anul de şcoală l-am pierdut ceea ce l-a indispus pe tata mai mult decât boala mea. Cinci luni am zăcut în pat, până în primăvară, în care timp nu pot spune, totuşi, că m-aş fi simţit rău. Tata îmi aducea cărţi şi lectura mă făcea să uit de boală. Îmi plăcea mai ales serile, mai bine zis preserile, trecerea aceea domoală de la amurg la aprinsul lămpii. Mă aflam tot mai adânc în suflet şi eram fericit. Odaia lua aspecte mereu noi, pe care le descopeream cu voluptate; gesturile căpătau semnificaţii deosebite şi mă sesizam de ele. Iubeam nedefinit viaţa.
Auzeam paşii tatei în odaia cealaltă şi sunetul lemnos mă predispunea la somn – ca şi cernerea fulgilor de zăpadă”.
Dar să nu uităm că la 27 septembrie a acestui an, luna pentru care i se amânase examenul, îi moare la Cosmin ( azi Molodia), la vârsta de 47 de ani, tatăl. Este posibil ca moartea să fi survenit după o boală mai îndelungată (tuberculoza - ?, alcoolismul - ?) şi Mircea să fi stat la căpătâiul părintelui în ultimele zile de viaţă ale acestuia. Totuşi, zguduit de moartea tatălui, se înscrie din nou în clasa a şaptea pentru anul de învăţământ 1928/1929.
Aceste repetări ale claselor a doua şi a şaptea, despre care nu s-a ştiut nimic până acum, îl determină pe Mircea A. Diaconu să susţină greşit că scriitorul ar fi studiat la liceu între anii 1922 şi 1928. De aici vor rezulta şi celelalte inexactităţi ca cele despre anii de studiu la universitate, despre directorul liceului, dirigintele de clasă etc.
În noua clasă îi va avea colegi pe Ramir Hotinceanu, fiul cunoscutului avocat şi epigramist cernăuţean Eusebie Hotinceanu, pe viitorii poeţi Gheorghe Antonovici de la Horecea Mănăstirii ( va semna spre sfârşitul anilor treizeci şi cu pseudonimul George Zamfira Antonescu, deşi în „Clişeul arbitrar al lui Vlad Şerban susţinea că pe el puţin îl interesează părerea lumii), Teodor Plop (Tudor Ulmeanu) de la Mămăliga şi pe Nicolai Roşca, fiu de preot din Solca. Cu ultimii doi poeţi şi cu Niculai Paulovici de la Cosmin (consăteni), care era numai în clasa a cincea, dar de aceeaşi vârstă, va scoate în toamna lui 1928 revista „Caietul celor 4”. Aici va debuta cu bucata în proză „Voievod Paloş” imediat după pierderea tatălui (ca şi Eminescu după moartea lui Aron Pumnul) şi nu-i de mirare că în ea se va contura deja obsesia morţii. Un an mai târziu va publica în „Junimea Literară” un fragment de roman întitulat „Van Paloş” cu următoarea dedicaţie: „Natii, care a murit într-un senin de dimineaţă de toamnă, când soarele surâde cu obrajii de copil”.
Clasa a 7-ea o termină cu media generală 5.89. Examenul de bacalaureat l-a luat în septembrie, deoarece în luna iunie a fost amânat pentru „motiv de boală”. Iată câteva documente ce clarifică această situaţie. La 10 iunie 1929 directorul liceului, Emilian Iliuţ, primeşte următoarea cerere:
„Domnule Director,
Subsemnata Străinul Olimpia, cu onoare Vă roagă să binevoiţi a amâna pe fiul meu Mircea, elev în cl. VII-ea la liceul „Aron Pumnul”, cu examenul pentru sesiunea septembrie, deoarece este împiedicat de a se supune acestui examen fiind bolnav, după cum se vede din alăturatul certificat medical.
Cernăuţi, în 10 iunie 1929. Străinul Olimpia.”
La această cerere se alătură certificatul medical semnat de medicul şcolar Isidor Bodea, în care se spune că „Mircea Străinul, elev în clasa a VII-ea, liceul „Aron Pumnulş” suferă de o apicită cu febră şi trebuie să plece imediat la ţară sau în sanatoriu”. Hotărârea directorului este următoarea: „Boala fiind dovedită, se amână pentru luna septembrie 1929”.
Notele obţinute la terminarea liceului au fost următoarele: religie – 8.66; limba latină – 6.33; limba elină – 5; limba franceză – 5; istoria – 6.33; geografia – 5.66; filosofia – 5.66; dreptul – 6; matematica – 5.16; ştiinţele chimice – 5.16; ştiinţele naturale – 6; igiena – 6.16; muzica – 7; desenul – 8; gimnastica – 6.
În arhiva liceului pe anul 1929 s-a păstrat şi cererea absolventului cu rugămintea de a i se înmâna diploma examenului de bacalaureat, ultimul document păstrat în care scriitorul semnează Mircea Străinul:
„Domnule Director,
Subsemnatul, Străinul Mircea, roagă să i se elibereze diploma examenului de bacalaureat. Cernăuţi, la 15/11 1929. Cu deosebită stimă, Mircea Străinul”.   Pe aceeaşi foaie, puţin mai jos, se menţionează că diploma „s-a eliberat 15/XI 929”.
Cercetând arhivele unor instituţii cernăuţene cu care Mircea Streinul putea să vină în contact după absolvirea kiceului (universitatea, Direcţia generală a cultelor, Prefectura judeţukui Cernăuţi, primăriile oraşului Cernăuţi, ale comunelor Cosmin şi Cuciurul Mare etc.) am descoperit foarte puţine documente referitoare la viaţa scriitorului, deşi au fost ani plini de zbucium şi efervescenţă creatoare. Când ne gândim că toată arhiva personală, inclusiv cele peste 3000 pagini de scrisori ale scriitorului au fost  distruse  în timpul ocupaţiei bolşevice a Cernăuţiului din 1940, dar şi în timpul bombardamentelor din 1944 a Bucureştilor, atunci putem afirma că orice document din această perioadă are o importanţă deosebită. Iată un extras din „tabloul de tineri născuţi la Cuciurul-Mare cari formează  clasa anului 1932 şi urmează a se prezenta în faţa Consiliului de recrutare”:
Nr. 118. Străinul (sic!) Mircea, naţionalitatea – român, religia – ortodox-română, profesia – elev.
Starea civilă: născut – 1910, ianuarie 2, în comuna Cuciurul-Mare, plasa Cosminului, judeţul – Cernăuţi.
Domiciliul: com. Cosmin, plasa Cosminului, jud. Cernăuţi.
Părinţii: tatăl Gavriil - +, mama Olimpia, domiciliul  lor – com. Cosmin., Plasa Cosminului, jud. Cernăuţi, str. Ştefan cel mare.
Semnalmentele: părul – negru, ochii – căprui, nasul, bărbia – potrivite, faţa rotundă, semne particulare – n-are, sprâncene – negre, fruntea, gura – potrivite.
Starea materială şi familiară: mama – Olimpia, 38 ani, fraţi – n-are, surori – n-are. Mama cât şi tânărul nu posedă nici o avere mobilă sai imobilă. Tânărul n-a fost condamnat.
Observaţiunile com. De verificare şi centralizare referitor la ştergere, adăugire şi dreptul la dispensă.
Comisia de verificare – 171/92.
Comisia de centralizare – bun / cu dispensă.
Deciziunile Consiliilor de recrutare:
Prezent admis inf. Recrutul în cond. Art. 71/30 L.R. ca absolvent al Liceului „Aron Pumnul” cu diploma de bacal. Nr. 186/29, cert. I. L.
Facult. De Teologie nr 1191/31”.
Un alt document nedatat este o scrisoare semnată împreună cu Iulian Vesper (Teodor C. Grossu), care se referă la colaborarea tinerilor scriitori cu ziarul „Glasul Bucovinei”. Deşi iniţial, după conţinut, eram înclinaţi să credem că ar data din noiembrie 1932, adresarea cu „Domnule Mdomnule Ministru, Vă rugăm inistru” (scrisoarea se adresează lui Ion Nistor) ne-a înclinat s-o considerăm scrisă în noiembrie 1933, lună în care marele istoric şi politician bucovinean a fost numit ministru secretar de stat pentru minorităţile etnice în guvernul liberal prezidat de Ion C. Duca. Precedenta funcţie de ministru (la lucrările publice) I. Nistor o deţinuse până în noiembrie 1928. Deci era vremea ieşirii în arenă a noii generaţii bucovinene de scriitori pe care Ion Nistor, ca personalitate a timpului, profesor universitar, rector, istoric şi apreciat editor de reviste a susţinut-o cu toată dăruirea sufletului atât „moraliceşte2, cât şi „materialiceşte”. Era un gest frumos, dar obişnuit al „distinsului suflet de cărturar intransigent”, de fapt o tradiţie a oamenilor mai înstăriţi din Bucovina, tradiţie ce s-a pierdut astăzi aproape definitiv.
Iată textul acestui document:
„Domnule Ministru,
Vă rugăm respectuos să binevoiţi a considera dacă rugăminţile noastre sunt justificate. Vă mulţumim în primul rând pentru deosebita solicitudine ori de câte ori a fost vorba să ne ajutaţi, nu numai moraliceşte, ci şi materialiceşte. Cum situaţia noastră materială se prezintă plină de mizerii în acest început de iarnă, Vă rugăm să luaţi în considerare că avem neapărat nevoie de un salariu care să ne permită o existenţă onorabilă şi conform cu calitatea de redactor la mult preţuitul D-voastră ziar „Glasul Bucovinei” la care avem deosebita onoare să lucrăm cu toată sinceritatea şi entuziasmul tinereţii noastre. Ne este foarte penibil că trebuie să apelăm din nou la bunăvoinţa Domniei Voastre. Avem nevoie de haine şi alte articole de îmbrăcăminte. Trebuie să ne aranjăm situaţia militară (Mircea Streinul), înscrierea la doctorat şi Seminarul pedagogic Bucureşti (T.C. Grossu), înscrierea la Facultatea de litere şi Filosofie (Mircea Streinul, care a trebuit să împrumute 1500, fapt pentru care Vă rămâne adânc recunoscător),  Locuinţa, hrana, sprijinirea familiei şi alte multe chieltuieli de imediată urgenţă. Lăsăm la aprecierea Domniei Voastre fixarea unui salariu corespunzător. Domnia Voastră aţi arătat faţă de noi, în toate împrejurările atâta interes şi solicitudine încât nu ne îndoim că şi de această dată Veţi binevoi să ne onoraţi şi mai departe cu încrederea Domniei Voastre. Ne permitem să insistăm încă o dată asupra mizeriei neobicinuite în care ne zbatem. Vă rugăm din tot sufletul ca încă înainte de plecarea Domniei Voastre la Bucureşti, să binevoiţi a dispune achitarea salariului celui nou.
Ne permitem să formulăm această rugăminte cu toată disperarea.
Nu îndrîznim să Vă răpim timpul cu enumerarea tuturor obligaţiilor materiale ce le avem faţă de alţii cari cer o soluţionare imediată. Întrucât ne dăm seama de marea Domniei Voastre autoritate precum şi de distinsul suflet de cărturar intransigent ne lăsăm cu totul în speranţa că Domnia Voastră care cunoaşte perfect greaua situaţie prin care trecem, veţi face faţă de noi acelaş gest frumos care vă caracterizează oricând e vorba de un sprijin moral sau material.
Amândoi avem neapărat nevoie de permise c.f.r. (T.C. Grossu pentru a se putea înscrie până la 31 Noiembrie la Seminarul pedagogic, iar Mircea Streinul pentru circumstanţe familiare de extremă urgenţă).
 Întrucât atâtea permise c.f.r. sunt deţinute fără nici o justificare ne permitem să Vă rugăm cu toată insistenţa să ne satisfaceţi acest deziderat. Urmează să ne permitem a Vă comunica ulterior felul în care v-am propune reorganizarea mult preţuitului Domniei Voastre ziar.
Rugându-Vă să binevoiţi a ne primi mâine la orlr 12, primiţi asigurarea profundului nostru devotament.
Teodor C. Grossu, secretar de redacţie.
Mircea Streinul, redactor”.
Scrisă de mâna lui Iulian Vesper, dar semnată şi de Mircea Streinul, scrisoarea reface atmosfera epocii, păstrează amprenta, zbuciumul şi emoţiile semnatarilor ei. Aceştea doi tineri, poate prea îndrăzneţi pe alocuri pentru vârsta lor de 23-25 ani, sunt totuşi atât de frumoşi în sinceritatea şi entuziasmul lor tineresc. Pentru Mircea Streinul era vremea căutării înfrigurate a poeziei majore, cu rădăcini în tradiţie şi cu deschideri în modernitate, era vremea închegării grupării poetice „Iconar”. Răsărea „stejarul poeziei bucovinene interbelice”. Cernăuţii predispuneau spre aceste căutări. Iată cum descria oraşul acelor ani corespondentul unei reviste germane Georg  Heinzen: „Cernăuţi era un oraş unde ziua de duminică începea cu Schubert şi se încheia cu dueluri. Acest oraş – aşezat la jumătatea drumului dintre Kiev şi Bucureşti, dintre Krakow şi Odesa – era capitala nedeclarată a Europei, unde se cântau cele mai frumoase coloraturi de soprano, iar birjarii de trăsuri discutau despre Karl Kraus, unde trotuarul se mătura cu buchete de trandafiri şi unde librării erau mai multe decât cafenele. Cernăuţi era un oraş al disputelor intelectuale nesfârşite, ce începeau dimineaţa cu noua teorie estetică, pentru ca seara să fie definitiv respinsă. Acesta era un oraş în care câinii purtau nume de zei jlimpici şi unde găinile porpăiau în pământ versurile lui Holderlin”.
În acest oraş („oraşul dintre ceţuri”) intra cu sufletul în palmă Mircea Streinul. Intra ca să adaoge şi el câteva picături de nemurire istoricei capitale a Bucovinei.
Era după Eminescu, poate cel mai mare poet pe care-l dădea urbea cernăuţeană.



                             

duminică, 16 ianuarie 2011

Convenţia vamală dată de Alexandru cel Buntârgoveţilor din Lvov. 8 octombrie 1408. 
File din istoria oraşului Cernăuţi

    
Deşi atestat documentar la începutul secolului XV oraşul Cernăuţi îşi pierde vechimea în istoria milenară. Localitatea este continuatoarea altor comunităţi omeneşti, care s-au succedat pe aceeaşi vatră de vremuri ce se pierd în negura istoriei omenirii. Luncile Prutului şi terenurile mănoase ce înconjoară oraşul, dealul Ţeţina care-i ţine cununa, râurile cristaline şi salba de păduri care l-au înconjurat dintotdeauna au fosat tot atâtea mijloace de a ademeni oameni spre a-şi dura aici sălaşuri.
Cea mai veche aşezare omenească de pe raza actuală a Cernăuţilor a fost un grup de locuinţe a căror urme, adică obiecte preistorice din epoca neolitică s-au găsit pe locul actual al gării principale, situată pe vechea albie a Prutului. În epoca de bronz aşezarea se desvoltă dea lungul părâului Clocucica, loc mai ferit de vânturile dinspre valea Prutului, apoi şi pe văile Molniţa, Horecea, Mănăstirişte,Roşa şi altele.
Pe la începutul secolului al XIII-lea a fost construită, se pare de cavalerii teutoni, cetatea Ţeţina, unul din cel mai vechi monument istoric din regiune, urmele căreia se mai vedeau în anii interbelici, dar care, odată cu ridicarea pe locul ei a turnului de televiziune, au dispărut definitiv. Cetatea constituia un punct de sprijin pentru legătura drumurilor comerciale cât şi un reazăm puternic fortificat în contra năvălirilor barbare. Odată cu organizarea Statului Moldovenesc (1359) se intensifică relaţiile comerciale între români şi poloni, iar regiunea devine mai paşnică  ceea ce duce la ruinarea cetăţii Ţeţina. În schimb aceste schimbări favorizează înflorirea Cernăuţiului ca un însemnat târg de vite. De aici circulaţia comercială se făcea în cele trei direcţii principale: spre Hotin, Lvov şi Moldova. Era drumul de negoţ ce lega întregul comerţ oriental cu Polonia şi alte ţări apusene, fiindcă prin Moldova se putea ajunge la porturile de la Marea Neagră. De la Cernăuţi acest drum de comerţ trecea prin Suceava spre Botoşani, Hârlău, Iaşi, Tighina şi Cetatea Albă.
Este semnificativ faptul că prima atestare documentară a oraşului Cernăuţi este deasemenea legată de acest drum de negoţ. Cel mai vechi tratat şi convenţie vamală cunoscută de noi, care a fost încheiat între statul moldovenesc şi un stat vecin este cel semnat de Alexandru cel Bun la 8 octombrie 1408 (6960) în Suceava şi care se referea la o uşurare a taxelor ce se plăteau de negustorii poloni, în special de cei de la Lvov, pentru mărfurile importate în târgurile moldoveneşti sau exportate de aici.
Ne vom opri ceva mai mult asupra acestui document pentru a elucida câteva aspecte priviind apariţia, conţinutul, istoricul şi semnificaţia lui.
Este ceva normal ca documentul, ce a fost încheiat special cu sfetnicii şi târgoveţii oraşului Lvov, să fi fost depozitat în arhiva primăriei acestui oraş, unde s-a şi păstrat aproape 500 de ani. La 1878 documentul a fost publicat în original, adică în slava veche, în colecţia de documente „Acta gradschih i zemskih” din Lvov. În ajunul serbării unei jumătăţi de mileniu de la prima atestare documentară a oraşului nostru cunoscutul istoric bucovinean Reimund Kaindl a încercat să facă cunoştinţă în mai de aproape cu originalul documentului pentru a face o copie ca s-o doneze la aniversarea unei jumătăţi de mileniu primăriei oraşului Cernăuţi. Dar spre surprinderea lui şi a colaboratorilor arhivei din Lvov, documentul nu a putut fi găsit, neştiindu-se nici condiţiile în care el a dispărut. Tote eforturile istoricului de a da de urmele acestui valoros document au fost zadarnice. În anul 1925 istoricul ieşean N. A. Bogdan a tradus documentul în limba română după publicaţia din Lvov şi l-a publicat integral în lucrarea „Din trecutul comerţului moldovenesc”, însă pentru istoricii sovietici, cât şi pentru cei contemporani din Cernăuţi era cunoscut numai un mic fragment, care se referea exclusiv la oraşul de pe Prut şi a cărui copie în microfilm se păstra la Arhiva de stat din Cernăuţi. Această copie, făcută de mâna unui necunoscut, adesea se da de unii, din neştiinţă, ca drept copie fotografică după originalul documentului. 
Acum câţiva ani în urmă istoricul cernăuţean Alexandr Masan a lansat ipoteza, că originalul acestui document s-ar păstra într-o arhivă din Moscova. Se punea însă întrebarea: în ce mod a putut să ajungă acest document în capitala Rusiei? Este foarte bine cunoscut că în anii imperiului sovietic se practica de către specialiştii sovietici un obicei, ce consta în sondarea, depistarea şi concentrarea semilegală ale celor mai valoroase patrimonii spirituale în capitala imperiului, indiferent de locul creării şi păstrării lor. În acest mod s-au adunat şi un mare număr de valori spirituale, ce aparţineau unei culturi cu totul diferită de cea rusă, cu atât mai mult când mergea vorba de documente în limba slavă veche. Aceast obicei se referea deci la perioada sovietică, dar cum a putut să ajungă la Moscova documentul lui Alexandru cel Bun atunci la sfârşitul sec. XIX sau la începutul sec. XX?
Un posibil răspuns ne-a venit în minte pe neaşteptate, când răsfoiam colecţia ziarului cernăuţean „Patria” de la sfârşitul sec. XIX şi unde pe paginile îngălbenite de vreme am descoperit următoarea informaţie, pe care, fiind foarte sugestivă pentru cazul nostru, o cităm în întregime. 
„Furtul de la Academia Română. Cu privire la furtul comis la Academie primim din Bucureşti următoarele detalii: Luni dimineaţă la 5/17 iulie, în sala de lectură a Academiei Române, tânărul învăţat rus Alexandru Iaţemirski a fost prins în flagrant delict de furt. El studia manuscripte vechi în limba slavonă. Pe când custodele I. Tuducescu trecuse în salonul de alăturea ca să-i aducă nişte volume, pe care le ceruse, el a smuls dintr-un volum o foaie de pergament de mare preţ şi a ascuns-o în buzunarul  din lăuntrul hainei. Custodele a văzut pregătind ruperea şi a auzit zgomotol făcut de ruperea foaiei. Bibliotecarul Academiei Bianu înştiinţat a venit îndată şi a silit pe Iaţemirski să scoată foaia furată. Prezent era la aceasta şi profesorul universitar N. Iorga.
Iaţemirski venea pentru a treia oară în România şi la Bucureşti, a cutreierat mănăstirile Moldovei pentru aceleaşi studii. Cine ştie, câte manuscripte de mare preţ nu vor fi trecut pentru vecie graniţele României pe urma studiilor unor erudiţi de acest fel!
Acest Iaţemirski a cutreierat şi mănăstirile Bucovinei şi spunea, că are de gând să meargă şi prin Transilvania pe la Braşov, Sibiu, Blaj şi alte locuri, unde se pot afla manuscripte vechi slavone şi româneşti.
La Bucureşti a fost prins cu furtul, predat poliţiei şi parchetului şi acum se află pus la închisoare la Văcăreşti. Nu ştim dacă va putea merge în curând prin Bucovina sau prin Transilvania.”
( Gazeta „Patria”, 11/23 iulie 1899).
E posibil că convenţia lui Alexandru cel Bun să fi ajuns în capitala fostului imperiu vecin tot datorită străduinţelor şi capacităţilor „de cercetare” ale lui Alexandr Iaţemirski, capacităţi care s-au manifestat atât de concludent în Biblioteca Academiei Române. Un lucru este cert – savantul rus a făcut cercetări şi în arhivele din Lvov.
Şi iată în toamna lui 2007, când arhiva cernăuţeană îşi sărbătorea un centenar de existenţă, ne-a venit confirmarea, că documentul lui Alexandru cel Bun cu prima atestare documentară a oraşului Cernăuţi, se păstrează în depozitele Muzeului de istorie a Federaţiei Ruse din Moscova.
Muzeul de istorie din Moscova ni-a trimis mai întâi un răspuns negativ, ca numai peste 10 zile să revină prin poşta electronică cu o copie a documentului în cauză, care, spre marea bucurie a noastră, am văzut că s-a păstrat într-o stare excelentă. 
Datorită obţinerii acestei copii astăzi avem posibilitatea să analizăm documentul sub mai multe aspecte. În primul rând menţionăm faptul că textul originalului este scris în slava veche (bisericească), limbă oficială la curtea domnească până spre mijlocul secolului al XVII-lea. Textul coincide, în mare măsură, cu traducerea publicată de Nicolae Bogdan la 1925. El este scris cu cerneală neagră pe un pergament uşor îngălbenit, păstrat bine, având dimensiunile de 48 cm lăţime şi 37,5 cm lungime. Semnul crucii şi litera iniţială „M” sunt plasate puţin în afara textului, având şi dimensiuni de patru ori mai mari decât celelalte litere. O fâşie de 2,5 cm din partea de jos a pergamentului este îndoită, având două găuri la mijloc de care atârnă, prinsă cu un fir de aţă roşie, se pare din cânepă, pecetea din ceară roşie a lui Alexandru cel Bun. Însăşi pecetea, conservată foarte bine, este aplicată prin apăsare pe ceară, având un diametru de 7,5 cm, care conţine jur înprejur următorul text: „Pecetea lui Alexandru voevod domnul Ţării Moldovei”(„Печать Іо Алезан[дра] воевода господаря земли Молдав[ск]ои”). În centru pe un scut se află cunoscuta emblemă a Moldovei cu bourul, o stea între coarne, o rozetă în stânga şi semiluna în dreapta lui.  
Citind prima frază a convenţiei („уставицьтво о мытах у нашей земли”) ne dăm seama că este vorba de o uşurare a taxelor ce se plăteau în trecut („улегчили”). Este logic să credem, că iniţial să fi existat o altă convenţie, făcută de domnitorii mai vechi ai Moldovei, care nu s-a păstrat, dar în care desigur putea să fie amintit şi Cernăuţiul, ştiind importanţa şi locul strategic pe care-l avea localitatea deja la 1408. Cuvântul Cernăuţi” (Черновци) se întâlneşte în text de 6 ori, „Lvov” -  de 5 ori, iar „Suceava” -  de 19 ori. Textul, care se referă direct la Cernăuţi alcătueşte 7-8%, restul se referă la alte oraşe şi localităţi din Moldova, Polonia, Ungaria, Muntenia. Prezentăm aceste localităţi în ordinea apariţiei lor în texul convenţiei: Lvov, Suceava (Сочава), Cetatea Albă (Белый Город), Tighina (Тягянякячю), Brăila(Браилов) Bacău (Баков), Bistriţa (Бистриця), Baia (Бани), Moldaviţa (Молдавиця), Braşov (Брашов), Trotuş (Тотруш), Cameniţa (Камяниця), Dorohoi, Siret (Сереет), Hotin (Хотин), Roman (Романов), Neamţ (Нямц), Bârlad (Берлад).
Din înşirarea diferitor taxe pe mărfuri de tot soiul ne putem face o imagine despre marfa ce se exporta şi importa în Moldova precum şi de necesităţile populaţiei.
Moldova oferea străinilor în cantităţi considerabile, în primul rând, produse ale lumii animale şi vegetale: grâne, vite, cai, oi, porci, jderi, păsări, peşte,  piei de animale domestice şi sălbatice, lână, ceară. În ţară se importau postavuri, mătasă, camhă  (stofă aurită), tebencă (stofă de mătasă), cvas grecesc, piper. Depistăm aici şi mărfurile cu caracter strategic, asupra cărora domnitorul dorea să deţină monopolul în favoarea economiei generale a ţării şi a locuitorilor săi: „În Cernăuţi carele să nu se răscolească, ci numai neguţător să încredinţeze, că nu are în car mărfuri oprite, adică jderi, argint, ceară şi cai moldoveneşti de cei buni” («А у Черновци возы не сртясти, але купец дати свою веру а же не имает заповеданий товар на свой воз - куници, серебро, воск и кони добріи земестіи”). Argintul era absolut necesar pentru baterea monedelor la monetoria (tarapanaua) de la Suceava. Iată ce se menţionează în altă parte a convenţiei în această privinţă: „Lvovenii, care vor aduce din Ungaria argint ars, mai înainte de toate ne vor vinde nouă cât ne va trebui, şi apoi, din ce le va mai rămânea, să vândă şi altora” („А львовчане што имут принести сами з Угор серебро жеженое от того серебра штобы хом мы купили собе колко будет нам надобно, а иное серебро што останет то им слободно.”). Ceara se întrebuinţa atât pentru cultul creştinesc în biserici, cât şi pentru luminatul caselor bogate. „Cai moldoveneşti de cei mai buni”  trebuiau pentru armata ţării şi alaiurile domneşti.
 E de notat că la sfârşitul convenţiei domnitorul Moldovei menţionează că a făcut aceasta pentru „domnul nostru regele Poloniei a toată Rusia şi Podolia şi care toate mai sus scrise făgăduim a păzi în vecii vecilor, nestrămutat niciodată, pe cinstea noastră şi pe credinţa noastră, după dreptul creştinesc.”
Ca martori au fost: „Panul Jurj staroste, pan Mihailo de la Dorohoi, pan Vlad de la Siret, pan Oană vornic de Suceava, pan Iaţko, şi pan Iliaş paharnic. La această au mai fost sfetnicii din Lvov care cu noi a săvârşit acest lucru Mâciko Kulikovskii şi Zimirstan Hanâs, şi Hanâs Verzest, şi Rus Niklios, şi pisarul de Lvov Hanâs. Spre mai mare tărie am poruncit credinciosului nostru Bratiaiu logofăt să scrie şi să atârne pecetea noastră cea mare la această carte a noastră.
În Suceava la anul şase mii nouă sute şi şasezeci (1408), octombrie 8.”
(„А то есмы учинили купчем господаря нашого короля польського из усей Русской земли и с Подольськой. А то мы иже есмы выше писали с любуем им вечно удержати без лести и без хитрости на веки вечныя мы и наши наместки николи и не порушено при нашой чести и при нашой вере по длуг крестянского права. А на то сведкове: пан Жюрж староста, пан Михайло дорогунськый, пан Влад Серетскый, пан Оана дворник Сочавский, пан Яцько и пан Илияш чашник. А ще при том были посли с Лвова што с нами се дело доконали: Мычко Куликовский, и Зимирстан Ханыс, и Ханыс Верзест, и Рус Никлиос, и писар лвовский Ханыс. А на потвержение тем усеем велели есмы нашому верному Братяю логофету писати и привесити печать наша великая к сему листу нашему.
У Сочаве у лято шестотысячное девятьсот и шесть на десятое лято, октября 8.)
                                                                                                                           Dragoş Olaru