duminică, 20 martie 2011

DOSARUL MEYER HARATZ
(Pagini din viaţa unui scriitor cernăuţean persecutat
de regimul sovietic)
                                                     DRAGOŞ OLARU, Cernăuţi
                    "Eu aş dori mult, ca limbile              
                     Să se înţeleagă între ele,                    
                     Şi cântecul meu să răsune                  
                     Împreună cu alte sute de cântece...”  
              (Din poezia lui M. Haratz „Primăvara”)

Întotdeauna m-a uluit mişcarea de rezistenţă în ţările cu regim totalitar. În procesul de păstrare şi regenerare a calităţilor spirituale disidenţii din fosta Uniune Sovietică au avut un rol cu totul deosebit. I-am admirat pe aceşti oameni, pentru că au respirat liber tocmai atunci când spiritul se sufoca înăbuşit de minciună, pentru că au stat vertical acolo unde nu se admiteau capete ridicate, pentru că au privit  înainte când toată lumea speriată trebuia să se uite în pământ. Astăzi este foarte greu să înţelegi dramele acestor confraţi de-ai noştri, care au fost cei mai încercaţi dintre noi şi, care, din cauza riscului pe care şi l-au asumat, au fost puşi la încercări supraomeneşti. Cazul poetului evreu Meyer Haratz, căci despre el va fi vorba în continuare, e cât se poate de sugestiv în acest sens. El comportă o semnificaţie deosebită pentru creatorii bucovinenimi din anii 50-60 ai secolului trecut.
Vremea proletcultismului literar nu trecuse încă, deşi afară se anunţase un timp mai dulce. Începuse dezgheţul poststalinist. Dar refacerea societăţii comuniste era departe de a se produce în condiţiile în care nomenclatura bolşevică se temea ca de foc de libertatea gândirii. Dispreţul afişat pretutindeni de sistemul comunist faţă de literatura autentică ascundea cu stângăcie complexul de inferioritate al zbirilor culturali năimiţi unei ideologii primitive. Politrucii aveau o teamă aproape superstiţioasă faţă de creaţia autentică, faţă de puterea neînţeleasă a cuvântului scris şi la cea mai mică abatere de la dogmele întroduse de ei, se aruncau în chipul cel mai grosolan asupra creatorilor, asupra cărţilor acestora. Totul era ideologizat, totul era reglementat. Pentru cea mai mică abatere de la buchia sau spiritul dogmelor, producătorii de literatură artistică trebuiau să plătească foarte scump, uneori cu preţul vieţii.
Pentru bucovinenii nordici e încă viu în memorie cazul lui Ilie Motrescu, poetul ucis numai pentru faptul de a fi încercat să gândească liber şi să nu se supună zbirilor culturii. Pentru scriitorul adevărat, al cărui scris reprezintă expresia vie a unicităţii sale, brutala suprimare a libertăţii de expresie nu a putut fi niciodată acceptată. Bineînţeles, regimul nu întârzia să se răzbune. În aceste condiţii puţini scriitori au reuşit să rămână pe teritoriul literaturii propriu-zise. Cernăuţeanul Meyer Haratz a fost unul dintre aceştia.
Desigur, mulţi ar avea dreptul să ne reproşeze veridicitatea acestei afirmaţii, dacă luăm în considerare, că ea se bazează documentar numai pe un proces verbal, pe o scrisoare deschisă, pe câteva fragmente de poezie şi pe destăinuirile câtorva persoane care l-au cunoscut personal pe poet. Deşi am descoperit puţine informaţii despre creaţia lui M. Haratz insistăm în această concluzie, fiindcă felul cum s-au năpustit membrii nomenclaturii de partid asupra poeziilor lui vorbeşte de existenţa unui talent autentic, de originalitate, de fidelitate faţă de cuvântul scris, de curaj la urma urmei.
Încercăm în continuare să exemplificăm cele afirmate, invocând documentul inedit, depistat în fondurile Arhivei de stat a regiunii Cernăuţi. Deşi e cam mare, insistăm să-l prezentăm cititorului integral, căci numai astfel el ne sugerează atmosfera acelei epoci, ne transmite cele mai amănunţite nuanţe ale realităţilor de atunci.
Stenograma
şedinţei comune din 3 februarie 1960 a Filialei Regionale a Uniunii Scriitorilor Sovietici din Ucraina, a Reuniunii regionale a jurnaliştilor şi a Reuniunii literare regionale.
Au fost prezenţi: 85 persoane.
Ordinea de zi: Scriitorul şi actualitatea.
Cuvântul de deschidere cu tema „Scriitorul şi actualitatea” l-a prezentat secretarul responsabil al filialei M. I. Burbak.
Raportorul a vorbit despre grandioasele succese ale poporului sovietic care, sub conducerea slăvitului partid comunist, construieşte cu succes comunizmul în ţara noastră şi întinde, ca întotdeauna, o mâna de ajutor frăţesc şi altor popoare. Tovarăşul Burbak s-a oprit mai pe larg asupra activităţii organizaţiei scriitoriceşti din Cernăuţi, asupra succeselor şi nereuşitelor ei, subliniind legătura indisolubilă dintre scriitori şi partid, participarea lor activă în lupta pentru întărirea ideilor marcsist-leniniste în conştiinţa maselor populare atât în Uniunea Sovietică cât şi în afara frontierelor acesteia.
Analizând detaliat activitatea poetică a scriitorului evreu Meyer Haratz, raportorul a menţionat ce are ea mai bun, dar a supus şi unei critici severe operele inferioare sub aspect artistic şi depravate sub aspect ideinic ale lui M. Haratz, publicate în ani trecuţi în periodicele de limbă evreiască „Folk Stime” („Vocea poporului”) şi „Sriftn” din Polonia.
Textul discursului rostit de  M. I. Burbak se anexează.
Discursul rostit de Meyer Haratz:
Am versuri scrise în urmă cu 20-25 de ani, care au rămas nepublicate. De aceea, am şi trimis la „Folk Stime”, printre alte versuri, şi Pelerinul, menţionând data: anul 1939. Dar cei din redacţie mi-au scos data. Poezia mea Proiectul 1965, e consacrată truditorilor Direcţiei de construcţie, dar şi această consacrare mi-a fost scoasă la gazetă.
În poezia Toamnă se aminteşte satelitul, dar aici nu este tradus. La fel nu s-a tradus Cântec despre soare. Poezia Primăvara se termină astfel:
                      „Eu aş dori mult, ca toate limbile
                      Să se înţeleagă între ele,
                      Şi cântecul meu să răsune
                      Împreună cu alte sute de cântece...”   
De ce se vorbeşte mai mult despre versurile mele mai slabe şi nu se amintesc acestea?
M. Haratz este rugat să citească o nouă poezie a sa pe care o socoate mai bună. Poetul citeşte Zăpadă subţire. M. Gelmont face o traducere cuvânt cu cuvânt. Printre cei prezenţi se resimte o decepţie totală. Poezia e destul de proastă – fără ideie profundă, fără imagini noi, proaspete.

Povestea Pelerinului

I. Berejnyj: De ce aproape după douzeci de ani de la scriere anume Pelerinul a fost trimis în Polonia?
M. Haratz: Eu am trimis şi alte poezii, dar acolo anume pe aceasta au ales-o.
M. Burbak: Desigur, această poezie a fost atractivă pentru gazeta care se închină cu plăcere revezioniştilor iugoslavi şi care s-a grăbit să elimine (de pe frontispiciu) deviza „Proletari din toate ţările uniţi-vă!”
M. Haratz: În „Folk Stime” am publicat prima poezie (Oglinda mamei mele) în noiembrie 1956. Atunci gazeta apărea cu deviza „Proletari din toate ţările uniţi-vă!”
V. Syromolotov: De ce nu aţi venit nici odată cu creaţiile Dumneavoastră la şedinţele noastre?
M. Haratz: De ce aş fi venit dacă Dumneavoastră totuna nu ştiţi limba evreiească?
Voci: Dar Melamud? Kozinski? Bloştein?
D. Makoviiciuk: Unde aţi publicat creaţiile Dumneavoastră până la 1940 şi mai târziu?
M. Haratz: Până în ‘40 mă publicam  deobicei în „Czernowitz Bleter”, iar mai târziu în diferite reviste şi almanahuri.
M. Marder: Dacă ştiaţi că Pelerinul este învechit de ce l-aţi mai dat spre publicare?
M. Haratz: L-am dat ca pe un fapt istoric. În el e imprimată atmosfera epocii.
B. Nezamaj: Aţi citit acest vers în gazetă? Nu v-a indignat faptul că au scos data?
M. Haratz: Da, am citit. Le-am scris nu o dată despre aceasta, dar ei nu mi-au răspuns defel.
B. Nezamaj: Ce aţi avut în vedere când aţi scris poezia Eu stau în faţa unui nou cântec?
M. Haratz: Relaţiile dintre literaţi. Am vrut să transmit emoţiile poetului tânăr, care bate la poarta literaturii, dar căruia nu i se deschide.
După răspunsurile la întrebări se trece la deliberări. Primul ia cuvântul Haim Melamud.
„Poţi să nu fii poet, dar cetăţean eşti obligat să fii”

Haim Melamud: Sunt multe lucruri, asupra cărora poetul trebuie să mediteze profund şi despre care Haratz cu încăpăţânare nu vrea să mediteze. Sunt ideile secolului nostru: comunism, socialism, pace, prietenia dintre popoare. Eu mi-am amintit astăzi de comsomolia noastră desculţă şi aproape dezbrăcată din anii douăzeci, care se avânta în învăţătura marcsistă şi visa cu înflăcărare la viitorul comunist. Astăzi comunismul devine o realitate simţitoare. Mai există şi mândria poetului pentru Patria sa, pentru poporul său. Mai este şi aspiraţia poetului de a spune despre aceasta, de a contribui cu părticica sa la munca comună. La urma urmei, mai este şi datoria aceea despre care noi spunem: „поэтом можешь ты не быть, а гражданином быть обязан” („poţi ca să nu fii poet, dar cetăţean eşti obligat să fii”).
Discuţia pe care o ducem astăzi cu M. Haratz e departe de a fi axată pe o temă pur literară. Dacă Haratz şi-ar fi pus ca scop să-şi găsiască un loc printre oameni, el nu ar fi admis publicarea unei poezii, care nu adaugă slavă nici ţării noastre, nici literaturii evreieşti, ba din contra, e o ruşine pentru noi toţi. De ce a scos Haratz în 1958 sau 1959 legenda veşnicului jidan? Unde, în ţara noastră, veţi găsi întreprinderile, care ar justifica această legendă? Vi-l amintesc pe Dimşiţ, care a construit „Zaporijstal”-ul, Magnitogorskul, întreprinderi din Leningrad, combinatul în Bhilai. Pe Iosif Gindica – constructorul H.E.C. din Bratsk. Pe Boris Ianovski – strungarul de la uzina de maşini din Cernăuţi. Pe preşedintele de colhoz Berger. Iată care este astăzi soarta veşnicului „pelerin”! Dar Haratz ori nu ştie, ori nu vede, ori nu vrea să ştie şi să vadă ce subiecte îşi alege viaţa noastră.
Includerea în poezie a Veşnicului Jidan ne face să înţelegem versul Eu stau în faţa unui cântec nou. Aceasta e poezia omului, care se simte străin, exilat în propria ţară. La baza ei stă o ruşinoasă clevetire la adresa realităţii sovietice. Avem încă părţi negative. Ba ici, ba colo îşi ridică capul naţionalistul de culoare galbenă sau verde... Dar oare aceasta caracterizează epoca noastră? Noi trebuie să trăim şi să muncim, cu îndârjire să luptăm împotriva a tot ce ne împiedică să mergem înainte. Ce soare, şi după ce noapte, aşteaptă Haratz să răsară? Care mesie ar trebui să vină? Oare nu cumva Ben-Gurgon, urmaşul acelui Jabotinski care ajuta petliuriştilor să organizeze pogromuri evreieşti?
De ce în schiţele sale despre scriitori Haratz accentuează, atât de răutăcios, în spirit naţionalist, cuvântul evreiesc (sângeros ca steagul, tare ca piatra ş. a. m. d.)? Aspirantul de la Universitatea de stat din Moscova, profesorul de cibernetică Boivol nu este pentru Haratz un evreu adevărat, fiindcă vorbeşte în rusă, şi mama lui, poeta Rahil Boivol, trebuie să-şi plângă feciorul. Reiese că şi eu trebuie să-mi plâng feciorii, care lucrează ca medici,  caută diamante în Iacutia şi care, la fel, vorbesc în limba rusă? Se impune o comparaţie. La fel se plâng naţionaliştii miunhenezi: „Unde este Ucraina, dacă lipseşte oala cu găluşte?”. Dar poporul ucrainean cu hotărâre o ajunge şi în multe privinţe a şi întrecut-o pe multlăudata Americă, în spatele căreia se ascund aceste lepădături burgezo-naţionaliste.
Ne este greu să înţelegem pricinile acestor rătăciri ideinice sau intenţii răuvoitoare ale poetului. Este rezultatul desprinderii sale de viaţa poporului şi scoaterii pe primul plan a tot ce otrăveşte sufletul său şi sufletele vecinilor.
Cu cine ar fi fost Haratz dacă contrazicerile despre realismul socialist s-ar fi ttransferat în lupte de stradă? De care parte a baricadei ar fi ajuns el? Haratz a făcut multă murdărie cu poeziile sale. Dar mare pagubă Uniunii Sovietice ele nu fac şi nici nu vor face, păgubit va rămâne în primul rând poetul, care se împotmoleşte în mocirla naţionalismului burghez evreiesc de unde nu există nici un drum înainte.
Leapădă, Haratz, torba veşnicului „pelerin” şi devii un cetăţean adevărat al ţării Sovietelor!
„La 47 de ani e timpul să gândeşti matur”

A. Pulineţ: Cănd e vorba de Polonia, unde lupta ideologică, în deosebi în literatură, mai şchioapătă, relaţiile rodnice, ajutorul scriitorilor sovietici este deosebit de important şi necesar. Ziarele poloneze aşteaptă de la noi pâine, dar M. Haratz, prin „Folk Stime” şi „Sriften”, le-a întins o piatră.
Noi cerem, fără tăgadă, să fie reprezentată în literatură eroul pozitiv. Haratz îl are? Nu. Toate îndreptăţirile referitoare la data poezia Pelerinul nu-l scuteşte de răspundere pe autorul, care publică peste graniţă, din numele literaturii sovietice, asemenea lucruri dăunătoare.
În ce priveşte poezia Vinovat, acolo e existenţialism pur (aflat) la mii de kilometri de metoda noastră de creaţie.
Toate aceste fapte demonstrează că Haratz  se află pe un drum antipatriotic, opus cu desăvârşire patritismului sovietic.
G. Bloştein: Public de mai multă vreme în străinătate şi cunosc foarte bine ce înseamnă pentru străini cuvântul nostru. Nu importă unde publicăm, importă ce publicăm.
De ce Haratz a trimis acolo Pelerinul scris cu 20 de ani în urmă? Această poezie el a mai trimis-o şi pentru Antologia poeziei evreieşti. Deci el socoate, că această poezie e bună şi astăzi. Unul din redactorii Antologiei îmi scrie mie: „Am primit Pelerinul lui Haratz. Poezia ne-a mâhnit foarte mult. Transmiteţi-i ca dezertorii pot să reproducă asemenea imagini, dar noi, oamenii sovietici, nu o vom face”. Când i-am transmis aceasta lui Haratz, el a răspuns: „ După părerea mea, sunt versuri bune” . Haratz stă şi acum pe aceleaşi poziţii din 1939, când a scris Pelerinul. Pentru el e caracteristică ruperea totală de contemporanietate. Se poate scrie despre trecut din poziţiile noastre fruntaşe, dar tot aşa se poate scrie despre realitatea sovietică, aflându-te pe poziţiile vechi evreieşti, ceea ce şi face Meyer Haratz.
Nu se poate să fii scriitor, poet, şi să nu fii gânditor. Haratz gândeşte cu rămăşiţile sinagogiale a orăşelului evreiesc de până la revoluţie. El uită că forma naţională se schimbă odată cu orânduirea social-politică şi de viaţă al societăţii. Forma poeziei lui nu corespunde realităţii noastre şi jigneşte sentimentele naţionale ale oamenilor muncii evrei.
Pentru lucrările lui Haratz este caracteristică ceaţa mistică, imaginile simboliste. Printr-o astfel de ceaţă poetul nu mai ajunge nicăieri. Fără farul de coastă, nici cele mai bune corăbii nu pot să ajungă, prin ceaţă, la ţărm, ori pe ţărmul lui Haratz nici far nu există.
Haratz trebuie să-şi analizeze întregul drum. La 47 de ani, deja e timpul să găndeşti ca un om matur. Esenţial e să mergi cu pas hotărât şi să priveşti la realitate cu ochii deschişi. Haratz aşteaptă încă răsăritul soarelui, pentru că singur, cu mâna proprie, şi-a acoperit soarele şi rătăceşte în întuneric.

Pelerinul Haratz admonestat de confratele său că,
pe timpul României, nu a fost ilegalist
R. Karabanov: Pelerinul are o orientare strict naţionalistă. „Patria-mamă” l-a ridicat pe Haratz, deci să fie bun şi să nu uite aceasta, să nu sărute din greşeală „soţia” – presa burgheză („Mama” şi „soţia” sunt imagini din poezia Zăpadă subţire).
Ş. Kozinskii: În 1939, pe teritoriul României boiereşti, trăiau nu numai evrei-„pelerini”, dar şi evrei-luptători, ilegalişti. Dacă Haratz ar fi fost atunci cu poporul, el l-ar fi găsit pe Kaţ – secretarul comitetului de partid în ilegalitate. Poeziile lui Haratz nu exprimă specificul poporului evreu, fiindcă autorul lor este individualist şi un sihastru într-o mulţime de oameni. Haratz nu s-a desprins de mase, fiindcă el niciodată nu a fost legat de ele.
M. Marder: Unica ideologie de care se conduce Haratz este naţionalismul mic-burghez. Aceste versuri sunt pline de categorii vechi şi gânduri vechi. Ele sunt scrise mărginit şi pentru mici-burghezi.
V. Grigorenko: Nimeni nu i-a închis lui Haratz uşile în faţă. Ele erau deschise. Dar Haratz căuta nu acele uşi care trebuia. Eu nu pot înţelege dedublarea creatorului. Una din direcţii neapărat trebuie să fie falsă. Deci care este direcţia Dumneavoastră adevărată, Haratz, unde scrieţi sincer şi corect? Dumneavoastră semnaţi lucrările „poet din Cernăuţi”, deaceea răspunderea morală o purtăm noi şi noi nu putem trece indiferenţi faţă de ieşirile Dumneavoastră. Nu se poate ca să trăieşti în ţara Sovietelor, să mănânci pâinea noastră şi în străinătate să arăţi realitatea într-o oglindă deformată.

M. Gelmont rupe frontul acuzării

M. Gelmont: Poeţii sunt diferiţi – luptători şi lirici. Haratz nu e luptător, el este liric. Haratz pentru mine e un poet autentic, este o plăcere să-l citeşti. Există o nebulozitate care vine de la o conştiinţă neobişnuită. Haratz trebuie salvat, ajutat să devină un poet sovietic autentic. Trebuie să înţelegeţi, Haratz, că trăiţi Uniunea Sovietică, că sunteţi poet sovietic.
 A. Romaneţ:  În opera lui Haratz, eu nu am sesizat, în genere, dragoste faţă de om. Oare versurile lui pot să genereze un sentiment dragostei? Acesta este un cult al indiferenţei faţă de om, al urei faţă de om. Haratz iubeşte şi apreciază cuvântul matern şi ar fi foarte bine dacă această dragoste s-ar transfera şi asupra altor popoare.
S. Vortman: Dacă Gelmont, bun cunoscvător al operei lui Haratz, ar fi dat dovadă de înţelegere profundă şi atitudine prietenească faţă de el, atunci această discuţie ar fi putut avea loc acum un an în urmă. Eu nu-l pot numi pe Haratz poet mare numai pentru faptul, că are rime frumoase, pentru că nu pot separa forma de conţinut. Nu e nici litarat, nu e nici luptător. Şi dacă versurile nu sunt ale noastre, înseamnă că nici el nu e al nostru. Altfel, şi noi am înceta să fim luptători, dacă am recurge ca Gelmont la aprecieri atât de împăcuitoare.
I. Ujik: Dacă profesorii universităţii se descurcă cu greu în poeziile lui Haratz, atunci ce mai pot înţelege în ele truditorii simpli?
I. Sosnovskii: Haratz nu înţelege, că el a scris nişte versuri necesare nu poporului nostru, ci duşmanilor noştri.
I. Kuten: E neplăcut să auzi cum unii, după o asemenea greşeală politicăla, îl numesc pe Haratz un mare poet. În versurile lui Haratz e un decadentism total şi e necesar să se dea o evaluare exactă. E necesar, ca tovarăşii care cunosc opera lui Haratz, să scrie cititorilor lui „Folk Stime”.
V. Zubar: Haratz trebuie să-şi transforme concepţia sa despre lume, să se sprijine pe pământul poporului, să fie mai aproape de viaţă, să se conducă în creaţie de metoda realismului socialist.
G. Miziun: Cu mai bine de zece ani în urmă, lui Haratz i s-au deschis uşile noastre. El şi-a prezentat versurile şi tovarăşii i-au spus adevărul. Dar Haratz singur a închis uşile după dânsul. El procedează ca un naţionalist burghez, dar unde puteţi Dumneavoastră găsi naţionalism în care să fie măcar o picătură de dragoste faţă de oameni? Este logic de ce Gelmont a vorbit atât de precipitat, e ca să încurce şi mai mult lucrurile. Dar noi nu avem nevoie de aceasta. La lucrurilor trebuie să li se spună pe nume. Cum poate să fie un poet autentic rupt de publicistică, de luptă?
Haratz şi-a pirdut faţa de cetăţean sovietic şi, mai ales, faţă de străinătate. Dacă el mai dispune măcar de un grăunte de cetăţenie, el va medita asupra acestui fapt şi va veni las noi cu lucrări noi şi bune.

M. Haratz: „Nu sunt naţionalist, nu atac nici o naţie”

M. Haratz: Eu îi respect pe toţi oamenii care îşi iubesc limba maternă şi prin aceasta nu sunt naţionalist. Naţionalismul burghez înseamnă apărarea proprietăţii private, renaşterea orânduirii burgheze, agresiune activă asupra altor naţii. Eu demult nu sunt adeptul proprietăţii private şi în Pelerinul nu o iau sub ocrotire. Eu nu atac nici o naţie. Eu am un vers Haiducii, în care în general nu ating tema evreiască, am un ciclu Viersuri despre sărăcie ş. a. m. d. Am ascultat pe toţi cu mare atenţie. Această seară mi-a dat foarte mult. Mă voi gândi la toate şi singur voi face concluzii. Aş fi vrut numai să emigrez din subsolul meu. Vă promit, că mă vo-i gândi asupra tuturor celor spuse aici.

Vocea Obkom-ului: „Scriitorul este obligat mereu să lupte
pentru interesele partidului”

Lopatiuk:  Viitorul ne va arăta ce concluzii va face Haratz. Trebuie să înţelegeţi, că tovarăşii s-au adunat aici ca să vă ajute să vă debărăsaţi de greşeli. Dumneavoastră observaţi pe huliganul antisemit, dar nu vedeţi prietenia dintre popoare şi astfel schimonosiţi adevărul vieţii, turnaţi apă la moara propagandei imperialiste.
Faţa scriitorului trebuie să reiese din întreaga lui creaţie, dar Dumneavoastră deja cinci ani de când v-aţi închis în sine, v-aţi izolat de mediul înconjurător. Scriitorul este obligat mereu să lupte pentru interesele partidului, dar nu să aştepte  timpuri grele, pentru a-şi demonstra fidelitatea. Trebuie să înţelegeţi, că ne-am adunat aici  nu pentru a vă mustra şi ponegri, dar ca să vă ajutăm.
Greşelile lui Haratz se pot lămuri parţial prin faptul că tovarăşii nu s-au interesat de creaţia lui, de condiţiile în care trăieşte.
Cazul lui Altman e o pată ruşinoasă pe toată societatea scriitoricească. Trebuie să-l obligăm pe Altman să iasă cu o dezminţire publică şi cu condamnarea ieşirilor presei burgheze, iar dacă va refuza – să se facă concluziile corespunzătoare.
Tineretul nostru literar trebuie educat cu mai multă grijă, ca să-l ocrotim de astfel de greşeli.

Verdictul

M. Lazarenko citeşte proiectul de Hotărâre:
1. Luând în dezbatere activitatea de creaţie a poetului Meyer Haratz, adunarea scriitorilor şi jurnaliştilor din Bucovina condamnă cu asprime o serie din operele acestuia ca fiind antipatriotice, dăunătoare ideologic, burghezo-naţionaliste şi clevetitoare.
2. Adunarea obligă biroul filialei Uniunii scriitorilor şi reuniunea literară regională să intensifice activitatea ideologico-educativă în rândurile literaţilor, să-şi canalizeze forţele către oglindirea în creaţiile acestora a realităţii noastre, determinându-i pe scriitori să fie adevăraţi ajutori ai partidului în lupta pentru comunism.
3. Se pune în sarcina biroul Uniunii scriitorilor publicarea în presă a unei evaluări a creaţiei poetice a lui Meyer Haratz.
      Prezenta hotărâre a fost adoptată cu unanimitate de voturi de toţi participanţii la adunare.
3 februarie 1960. Înregistrarea a fost efectuată de A. Dobreansky.
Preşedintele adunării,  M. Burbak.
Secretar, A. Dobreansky.
 (Arhiva de stat a regiunii Cernăuţi, fond R-2778, inventar 1, dosar , fila 1-15.)  
Am cumpănit mult timp dacă e cazul să facem câteva comentarii pe marginea acestui document. Ne-am convins nu o singură dată că asemenea obiecţii exprimă o părere pur subiectivă a comentatorului şi de cele mai multe ori  ele nici nu prea au vre-o valoare cînd sunt puse alături de documentul inedit. Documentul, publicat integral, se caracterizează singur cel mai bine. El este şi sursă şi comentariu. Şi totuşi suntem nevoiţi să dăm câteva lămuriri pe marginea acestui document de arhivă.   
Până la cuvântarea lui M. Gelmont şedinţa decurgea după un plan şi o logică bine stabilită (logica ideologilor comunişti, desigur). Afirmaţia lui Gelmont, că „Haratz pentru mine este un poet autentic, e o plăcere să-l citeşti” şi că el este un „poet mare” (ceia ce nu a fost fixat în stenogramă, dar ce reiese clar din luările de poziţie ce au urmat),  a produs printre cei adunaţi să condamne „în unanimitate  creaţia clevetitoare, burgezo-naţionalistă, ideologic imorală şi antipatriotică” a lui M. Haratz, o învălmăşeală de nedescris. Cei care urmau să-şi spună cuvăntul în continuare au fost nevoiţi să arunce o parte din noroiul pregătit şi asupra lui Gelmont (vezi poziţia lui O. Romaneţ, S. Vortman, I. Kuteni, G. Miziun). Cine era acela care a îndrăznit să exprime o părere deosebită şi să-i eie apărarea, într-un fel, celui „ce bâiguia în întuneric”?
Moisei Gelmont (Moişe Gelmond), deşi nu a fost primit ca membru în Uniunea Scriitorilor, era un creator cu vaste cunoştinţe şi capacităţi literare. Alături de creaţia poetică proprie, menţionăm îndeosebi calitatea lui de traducător din limbile rusă şi ucraineană (din creaţia lui Т. Şevcenko, M. Ryliskii, P. Tycina, L. Pervomajskii, A. Malyşko, P. Voroniko, V. Majakovskii, M. Aseev, O. Tvardovskii, A. Prokofiev, Ja. Kolas, Ja. Kupala, G. Tabidze, S. Vergun, A. Acopean, Z. Zarean, G. Geambaev, S. Italckii ş. m. a.) A publicat în ucraineană câteva ediţii ale poemelor lui Alexandr Puşkin, care s-au bucurat de o înaltă apreciere din partea criticii literare. La fel, a tradus în limba rusă aproape toată creaţia scritorului bucovinean Irie Fedkovici. Totuşi, în cazul nostru, esenţial este faptul, Şi iată că într-o situaţie extrem de dificilă pentru colegul său, el demonstrează şi alte calităţi ale generosului său suflet. În condiţii de prigoană şi hărţuială kagebistă, gestul său era de nepreţuit. Cu părere de rău, alţii n-au făcut acest lucru. 
Cazul Altman

În lipsa unor lămuriri suplimentare, intervenţia lui V. Lopatiuk, reprezentantul comitetului regional de partid la şedinţă, cu referiri  la numele lui M. Altman, e greu de înţeles astăzi. Scriitorul evreu, dramaturgul, traducătorul, conducătorul artistic al teatrului evreiesc „Şolom-Aleichem” din Cernăuţi, Moişe Altman era cel mai reprezentativ membru al aşa numitului „Olimp literar basarabean”. Din el mai făceau pasrte poeţii şi scriitorii Erşl Ţelman, Ihil Schraibman, Berl Roizen, Leiser Podreacic şi desigur Meyer Haratz, toţi născuţi în Basarabia, dar ajunşi la Cernăuţi mai ales cu ocazia studiilor obţinute aici. Pentru teatrul evreiesc din Cernăuţi M. Altman a acris trei piese excelente, dintre care A zecea poruncă după A. Goldfraden a şi fost pusă în scenă. Însă, în 1949, a fost interzisă ca „naţional limitată”, teatrul deasemenea a fost închis, iar autorul ei, arestat de K. G. B. şi condamnat la 10 ani de închisoare. Menţionăm că în acelaş an, în luna martie, este arestat, învinuit de naţionalism evreiesc burghez şi condamnat la 10 ani de muncă corecţională în taberele cu regim aspru şi Meyer Haratz. A fost eliberat şi reabilitat în anul 1955. La 1960, pentru proaspătul eliberat din închisoare M. Altman, se ivise posibilitatea de „a se îndreptăţi” în faţa regimului, sugerându-i-se să scrie un ruşinos pamflet în presă la adresa colegului său, să condamne „ieşirile din presa burgeză”. Iar în cazul în care refuză – concluziile să fie pe măsură. Spre cinstea lui, Altman, „contaminat de morbul lumii libere” (scriitorul trăise un şir de ani în România, Franţa, Brazilia), refuză să scrie şi să semneze pamfletul.
S-au găsit în grabă alţii care l-au ticluit şi l-au semnat. Astfel în ziarul „Radjanska Bucovyna” din 4 martie 1960 apare articolul „O voce străină”. După întroducerea tradiţională în astfel de cazuri despre  biruinţa poporului sovietic în lupta pentru comunism şi despre succesele scritorilor sovietici, creatori de opere fericite alcătuite, autorii articolului trec direct la jertfă.

„O voce străină”

„Şi este foarte trist, când în acest cor se strecoară o voce străină, falsă.
Voce falsă... Vocea bâlbâită mic-burgheză, de naţionalist minciunos – aceasta este vocea lui Meyer Haratz, omul care pretinde la numele de poet. Discutării Operele lui, publicate în ultima vreme în presa străină, a fost discutate în cadrul adunării organizaţiilor literare obşteşti din Cernăuţi. Scriitori, ziarişti, critici literari – ucraineni, ruşi, evrei – au vorbit cu mare indignare despre versurile bârfitoare şi decadente ale lui M. Haratz. În ele lipseşte patriotizmul omului sovietic, vocea cetăţeanului-luptător a marii ţări a socialismului, precum şi sentimentul grandorii şi luminii, ce se construieşte în zilele noastre în toate colţurile necuprinsei Patrii.
Ce i-a indignat pe participanţii adunării în poezia lui Haratz?
Presa burgheză reacţionară în fiecare zi, în fiecare oră, toarnă pe paginile gazetelor sale, otrăveşte efirul cu de minciună şi insinuări murdăre despre Uniunea Sovietice. Ea mai că se îneacă în născociri despre persecuşia evreilor în Uniunea Sovietică.
Cu poeziile sale, Meyer Haratz, poate chiar singur neobservând aceasta, a devenit semnatarul clevetirilor antisovietice.

Din nou despre Pelerin

La adunare s-a vorbit mult despre poezia lui Pelerinul, publicată în 1958 într-o revistă evreiească din străinătate. Prin chipul pelerinului, Haratz zugrăveşte poporul evreu, care mereu şi pretutindeni, chipurile, este persecutat, orice cuvînt al lui este fruct interzis. Haratz se asociază cu pelerinul său inventat: „V-om pribegi în doi/ Prin pustiul străin/ Fără haine, fără cizme/ Şi fără cămaşă.”
Aceasta este vechea legendă  despre evreul Agasfer – veşnicul pelerin. Dar de unde l-a scos Haratz? Unde l-a văzut, să zicem, printre evreii din Cernăuţi? Printre tecstilişti şi constructorii de maşini, medici şi învăţători, studenţi şi cercetători, printre fruntaşii muncii comuniste? El există numai în fantezia bolnăvicioasă şi întunecată a lui Haratz, plină de nerozii biblice.
Literatura sovietică evreiască în multe opere de proză, poezie, drasmaturgie a zugrăvit marele proces de renaştere socială a poporului evreu în condiţiile orânduirii sovietice, a arătat transformarea „omului văzduhului” în muncitor, într-un membru activ şi egal în drepturi al societăţii. Dar a venit Haratz şi spus: nu este şi n-a fost nimic. Este numai veşnicul pelerin, iar Haratz este prorocul lui. O minciună îndrăgită a naţionaliştilor burghezi evrei, a sioniştilor, a tuturor duşmanilor Uniunii Sovietice constă în inventarea faptului că evreilor li se interzice să se folosească, chipurile, de realizările revoluţiei, la care ei au luat parte activă. Are Haratz o comoară versificată şi la această temă. Iată poezia În faţa cântecului nou, publicat în presa străină în anul 1957: „Noi împreună am construit/  Această casă, ca un cântec,/ Dar voi, primii vecini,/ Aţi intrat şi aţi încuiat uşa.”
Stă Haratz în faţa casei şi nu ştie cum să intre. Şi cei mai rămâne să facă?  „Bat în geamuri/ Sparg geamurile.” – scrie Haratz.
Nu-i aceasta oare decât o minciună scârboasă, o clevetire la realitatea noastră sovietică, la construcţia luminoasă a socialismului, ridicată prin munca prietenească a tuturor popoarelor U.R.S.S.? Doar cheile de la această clădire măreaţă, cheile fericirii, împreună cu toate popoarele ţării noastre le-a primit şi poporul evreu.
În poezia sa Primăvara Haratz povesteşte cum „copii din şapte ogrăzi se adună în ograda cea mare”, dar se simt străini, ca şi păsările din diferite cuiburi.
E o minciună la adresa şcolilor noastre, grădiniţelor de copii, la adresa primăverii noastre luminoase, la adresa prieteniei popoarelor U.R.S.S.!

Şolom Aleihem, ideologizat

Anul trecut ţara noastră, întreaga omenire progresistă a comemorat centenarul naşterii renumitului scriitor evreu Şolom-Aleihem. Acestui jubileu i-a închinat o poezie şi Haratz. Dar la ce se gândeşte el, „citindu-l pe Şolom-Aleihem”? În poezia publicată într-o gazetă evreiască din străinătate el povesteşte, că „ a închis uşa, a tras storurile şi încet, în limba noastră, care nu se aude afară”, îl citeşte pe Şolom-Aleihem. El citea şi o prevenea pe fiică, să nu-şi lege soarta cu un neevreu, aşa cum a procedat Tevie Lăptarul.
Cât dispreţ, cătă sfidare a marelui poet evreu, a luminoaselor lui idei internaţionaliste! Câtă clevetire asupra realităţii noastre sovietice! De ce să tragă storurile, să se ascundă tăinuindu-şi limba? Chiar în Cernăuţi s-au desfăşurat peste 20 de concerte în limba evreiască, închinate jubileului lui Şolom-Aleihem. Haratz însuşi trăieşte nu departe de strada, ce poartă numele lui Şolom-Aleihem!
Cât de departe în urmă a rămas poetul Haratz faţă de omul simplu din popor Tevie Lăptarul! Tevie înţelegea şi îşi compătimea fiica Godl, care a plecat, împreună cu Percik, să lupte pentru fericirea poporului; el a biriut superstiţiile, delimitările naţionale, puse în calea fericirii fiicei Hava. 
Şolom-Aleihem e şi scump tuturor popoarelor lumii, tocmai pentru că el promovează ideile internaţionalismului. Dar iată că vine Haratz, după o jumătate de secol, după ce s-au înfăptuit visurile lui Tevie şi cauza  pentru care au luptat fii şi fiicele lui, şi strigă: înapoi de la Tevie, de la Godl, de la Hava!
Pe globul pământesc au avut loc transformări enorme, care au schimbat faţa planetei noastre. Întreaga lume a fost cucerită de ideile comunismului, de ideile umane ale păcii şi prieteniei dintre popoare; principiile leniniste ale internaţionalismului au devenit normă pentru viaţa oamenilor sovietici. Numai Haratz este surd şi orb la aceste schimbări În toată mâzgăleala sa el a rămas la nivelul evreului înapoiat din orăşelul ţarist Ca şi pelerinul său el se roagă dumnezeului său nenorocit.
Are Haratz o poezie Portretul pictorului, publicată tot într-o gazetă evreiască din străinătate în anul 1959. Eroul acestei poezii „aproape că închide ochii şi aşa merge aproape fără vedere spre ţinta sa”. Mulţi dintre cei care au vorbit la adunare l-au comparat pe poet cu acest pictor. Nenorocirea lui Haratz este că el a închis cu totul ochii; bâiguie în întuneric şi îşi caută, îşi pipăie drumul său cu cârja pelerinului orb. Oare unde-l va duce pe Haratz?



„Adunarea a condamnat poeziile lui Haratz”

Şi pe bună dreptate participanţii la adunare i-au pus lui Haratz un şir de întrebări. Din numele cui se exprimă poetul? Către inimile căror cititori se adresează? Ce propagă, pentru ce se luptă, ce vrea să obţină prin poeziile sale clevetitoare?
A avut loc o  discuţie aspră, deschisă şi de principiu despre datoria şi responsabilitatea scritorului, despre locul său în lupta pentru pace, pentru comunism. La adunare a fost demonstrată, cu toată strălucirea, marea prietenie leninistă de nedezdruncinat între popoare, între literaturi.
Cu toate acestea, luările de cuvânt au fost pătrunse de dorinţa sinceră de a-l ajuta pe poet să-şi recunoască greşelile, să-şi depăşească mărginirea naţională, să iasă din ascunzişul său întunecos şi să păşească pe drumul luminos, însorit, cu ochii larg deschişi.
La baza orânduirii sovietice, ale succeselor ei mari se află unitatea etico-politică a poporului sovietic, prietenia leninistă dintre popoarele ţării noastre. În clevetirile antisovietice presa burgheză reacţionară se străduieşte să dezbine anume această mare prietenie. Deaceea adunarea a condamnat atât de aspru poeziile lui Haratz. Or, în ele se simte o voce străină, o voce care nu este a noastră.
Peniţa scriitorului sovietic, inima lui a fost şi va fi credincioasă marilor idei ale internaţionalismului, prieteniei popoarelor Uniunii Sovietice, luptei pentru pace, pentru comunism.  
                                Grigorii Bloştein, Haim Melamud, scriitori”.              

Peste mai bine de două luni a urmat şi răspunsul lui M. Haratz ”Către redacţia ziarului”Radyanska Bucovyna”, impus, desigur, de cei de la K.G.B.  Ne putem imagina prin ce a trecut în aceste două luni de zile poetul, ca până la urmă să ajungă la o soluţie de compromis, care să-i permită supravieţuirea în faţa aparatului diabolic de distrugere a talentelor, a valorilor autentice. Pe lângă cenuşa ce şi-o turnă în cap, Haratz a reuşit totuşi să menţioneze, că el îşi „păstrează dreptul ca în viitor să demonstreze tovarăşilor Bloştein şi Melamud contraririul privind unele observaţii ale lor...”. Haratz înţelegea prea bine, că victoria lor este vremelnică şi că neapărat vor veni timpuri, când adevărul v-a triumfa.
A urmat apoi, pentru M. Haratz, un deceniu de „linişte”, dacă se poate spune aşa, şi de izolare totală. Deşi a fost primit contabil la filiala Uniunii Scritorilor din Cernăuţi cu un salariu de 60 ruble, el nu a mai avut drept de semnătură nici măcar pentru traduceri. În schimb, au fost luate în seamă obiecţiile lui Lopatiuk despre condiţiile lui de trai (Aş fi vrut numai să emigrez din subsolul meu) şi, spre sfârşitul anilor 60, i se repartizează din fondul de stat un apartament pe bulevardul Semicentenarul lui Octombrie. Era o încercare de-al atrage pe poet de partea puterii.
Numele lui dispare şi din procesele verbale ale reuniunii literare. Numai odată, în acelaş an 1960, Haratz aminteşte despre sine. Dar cât de strălucită a fost această revenire!
La şedinţa reuniunii literare din 18 martie 1960, în vremea discutării poemului Cuvânt despre Bucovina de V. Alhimov, după dezbateri îndelungate, care desigur se refereau la recunoaşterea lipsei de talent a poetului, ia cuvântul M. Haratz. E singura intervenţie în activitatea reuniunii literare din 1960 şi până în 1972, fixată de procesele verbale. Iată ce spune scriitorul: „Vreau să atrag atenţia autorului asupra că atunci când a scris poemul era lipsit de spirit poetic şi nu a făcut altceva decît să reproducă tot ce citise cândva. După numărul de strofe poemul este mare, dar travaliul poetic din el este foarte mic”. Atât, nici un cuvânt mai mult. Nimeni din cei prezenţi nu a mai avut de adăugat ceva la caracterizarea laconică şi exactă a lui Haratz. El a fost ultimul vorbitor la discuţie.
„Tovarăşii”, însă, aveau grijă în continuare, zi şi noapte, de „faţa cetăţeanului sovietic”, de soarta „ evreului înapoiat din orăşelul ţarist”. Ca urmare, a mai apărut o „Scrisoare deschisă către Meyer Haratz”. Era un răspuns la o emisiune de radio din 2 octombrie 1971 a postului de radio „Ierusalim”, în care se vorbea despre situaţia lui M. Haratz la Cernăuţi. Autorităţile sovietice erau îndeosebi indignate, mai cu seamă de faptul că emisiunea fusese realizată cu participarea directă a fiicei scriitorului Brana, care, între timp, reuşise să emigreze în Izrael. Alt autor al emisiunii era desidentul Iosif Kerler, literatorul care emigrase în primăvara aceluiaş an în Izrael şi cunoştea prea bine realităţile cernăuţene.
Scrisoarea „tovarăşilor” va ocupa aproape o pagină de ziar şi era redactată în stilul celor mai draconice metode comuniste: cu ameninţări, intervenţii brutale în viaţa particulară, învinuiri neîntemeiate, înjosiri etc., etc.
Tot acest gunoi, turnat pe capul unui om cinstit, trebuia să-l semneze elita scriitoricească şi teatrală cernăuţeană: Vasyli Lesyn, Mycola Burbak, Victor Koseacenko, Haim Melamud, Ion Chilaru, Sidi Tal, artistă emerită a R.S.S.U, Girş Bloştein, Petro Mihnevici artist al poporului din R.S.S.U., Vasile Leviţchi, Evghenia Zolotova, regizor al Teatrului din Cernăuţi, Naum Gurvitz. Scrisoarea originală a fost depistată de noi în acelaş fond al organizaţiei regionale Cernăuţi a Uniunii scriitorilor din Ucraina  (F. R-2778, inv.. 1, d. 4, f. 26-30) din care vedem, că semnăturile Sidei Tal, Vasile Leviţchi şi Naum Gurvitz lipsesc sub textul scrisorii.

Sidi Tal, Naum Gurvitz şi Vasile Leviţchi
refuză să semneze scrisoarea denigratoare

Scrisoarea a fost publicată în gazeta „Radjanska Bucovyna” la 3 martie 1972, numai fără numele Sidei Tal şi a lui Vasile Leviţchi. Numele scriitorului Naum Gurvitz în gazetă totuşi a apărut. Din mărturiile prietenilor săi, N. Gurvitz se jura că el nu a semnat această ruşinoasă scrisoare şi că numele i-a fost publicat fără voia lui. Atunci foarte puţini i-au dat crezare. Acum însă putem demonstra cu documente pe masă că Naum Gurvitz avea dreptate. Am putea prezenta aici facsimilul acestor semnături, făcut după originalul scrisorii, ca o dovadă a onestităţii acestor trei persoane şi ca o amintire frumoasă despre Sidi Tal, Vasile Leviţchi şi Naum Gurvitz.
Haratz chiar în acelaş an a fost silit să emigreze în Izrael, fapt despre care se vorbeşte în notiţa din partea redacţiei, la „Scrisoarea deschisă”. În ea se afirmă că scritorii bucovineni î-şi exprimat opinia, că „obştimea literar-artistică din ţinut nu are nimic de pierdut dacă cererea lui Meyer Haratz va fi satisfăcută”.
 Acolo, în Izrael, Haratz şi-a publicat versurile. În 1993 a fost vizitat de scriitorul cernăuţean Iosif Burg, care ne-a mărturisit că, în Izrael, Haratz a devenit un poet foarte cunoscut, a publicat foarte multe culegeri de poezii, dar era deja grav bolnav, trecând în scurt timp  la cele veşnice.
Împreună cu Iosif Kerler, M. Haratz a redactat „Ieruscholaimer Almanah” şi a publicat foarte mult în ziarele şi revistele din Israel şi America („Di Letzte Naies”, „Volksblat”, „Vorwerts”). A purtat legături strânse cu grupul de poeţi de la „Ieruscholaimer Almanah” cum ar fi Motl Saktzier, Meyer Elin, Haim Maltinskii, Ruhl Boimvol, Seame Telesin, Girsch Oscherovici, Leiser Podriacik, Ele Schehtman.
În aceşti ani M. Haratz a scos de sub tipar 10 culegeri de versuri şi 2 cărţi de critică literară şi memorialistică. Menţionăm şi faptul că a fost unicul care l-a tradus în limba idiş pe marele poet român Mihai Eminescu.
         A fost laureatul unor premii literare de prestigiu cum ar fi Atran (1975, S.U.A.), Iakov Fihman (1976, Israel) şi cel mai important premiu literar pentru creaţie în limba idiş – premiul Izik Manger (1986, Israel).
         Poeziile lui Haratz au fost puse pe muzică de către compozitorii-interpreţi Leibu Levin şi Maier Bogdanskii, iar în ultimii ani şi de Efim Ciornâi (Chişinău) şi de Asia Weisman (Cernăuţi – S.U.A.). Între 1987 şi 1993 în seria „Nuhn Sahakl” au apărut 4 volume de poezie şi proză din opera scriitorului.
Cu părere de rău, în Cernăuţi, lumea literară  aproape că nu-şi mai aminteşte de el. Numai Moişe Loev, în cartea sa despre teatrul din Cernăuţi (Мойсей Лоев, Последняя спичка, документальная повесть, рассказы, очерки, Нью-Йорк, 2000 р.), i-a consacrat o pagină foarte caldă, relevându-i neobişnuitul har poetic, curajul şi demnitatea civică.
Am scris aceste rânduri în speranţa că se vor găsi neapărat specialişti, care să-i traducă versurile în ucraineană, rusă sau română spre a le publica aici în Cernăuţi, în oraşul vieţii sale. Suntem siguri, că principala cunoştinţă cu Meyer Haratz, cu opera lui ne aşteptă încă înainte. Ca nimeni altul din colegii săiscriitori, M. Haratz merită să fie văzut de cernăuţeni în lumina sa adevărată. Suntem cu toţii foarte îndatoraţi faţă de dânsul.





joi, 10 martie 2011

Aurel Vlaicu împreună cu Constantin Silişteanu şi Giani Magnani
cei doi prieteni care
l-au urmarit cu automobilul pe şosea la ultimul său zbor
AUREL VLAICU LA CERNĂUŢI
Aurel Vlaicu în zbor deasupra Cernăuţilor
         Renumitul lingvist Sextil Puşcariu prin activitatea sa în Bucovina a scris una din cele mai luminoase pagini în cronica zbuciumată a meleagului nostru. Este foarte puţin cunoscut faptul, că zborul primului aviator român deasupra Cernăuţilor se datorează lui S. Puşcariu, care in 1912, cunoscându-l personal pe ilustrul pioner al aviaticei româneşti Aurel Vlaicu, l-a chiemat în capitala Bucovinei ca să eczecute un zbor pentru a putea fi admirat de bucovineni. El a creat pe lângă Societatea pentru cultura şi literatura română din Bucovina un comitet de intelectuali, care s-au ocupat de organizarea acestui zbor. Astfel pe la mijlocul lui aprilie 1912 A. Vlaicu şi-a adus aeroplanul la Cernăuţi, iar la 21 aprilie în aclamaţia câtorva zeci de mii de oameni s-a ridicat în nouri sfidând vântul potrivnic, care căuta să-l împiedice în executarea zborului, după ce cu o zi înainte efectuase un strălucit zbor de probă. Peste o săptămână, la 28 aprilie, Vlaicu a efectuat al doilea zbor, precedat şi el în ajun de un altul de probă.
Aurel Vlaicu la bordul aeroplanului Vlaicu II
pe câmpul de la Cotroceni
Zborurile lui Aurel Vlaicu la Cernăuţi (patru la număr) au fost un eveniment sportiv de o deosebită importanţă culturală şi naţională. Prezentăm în continuare câteva documente de epocă, care se referă la acest eveniment important din istoria oraşului Cernăuţi în general şi pentru românii bucovineni în special.
Iată ce scria acelaş S. Puşcariu, care, fiind chiemat de urgenţă la Academia Română, atunci în 1912, a asistat numai la zborul de probă din 20 aprilie: „Îmi aduc aminte de cuvintele unui coleg neamţ, care venise să asiste şi el la acest zbor şi care, la Viena, mai avuse ocazia să vadă aeroplane. După ce Vlaicu se înălţă şi făcu câteva viraje elegante, el îmi zise: „De ridicat sa ridicat el, dar să-l vedem cum va coborâ!” Parcă în ciuda acestui sceptic, falnicul nostru zburător a aterizat la 10 metri de el”.
A. Vlaicu lângă aeroplanul proiectat şi construit de el
Despre zborul din 21 aprilie găsim date foarte interesante într-o scrisoare a lui Ion Nistor din 22 aprilie către acelaş S. Puşcariu: „Astăzi dimineaţă V-am depeşat reuşita zborului. Adaog la depeşă câteva note. Vremea era foarte rea. Vântul nu contenea de loc. Publicul devenise nerăbdător. Vlaicu era enervat şi nehotărât. . În fine, spre orele 6 s-a ridicat la îndemnul nostru. A zburat spre Ceahor. De jos se vedea ce luptă uriaşă ducea cu vântul. Zboară aeroplanul ca o barcă mânată de valuri când în sus când în jos. Cu mare greutate s-a întors şi a zburat contra vântului. Aterizarea a fost uşoară; a avut însă unicul cusur că nu s-a făcut pe câmpul hipodromului ci într-o grădină între Feldgasse şi şinele trenului. Aceasta a fost singura cauză din care zborul n-a reuşit deplin. Publicul a rămas mulţumit. Contele Meran (guvernatorul Bucovinei – nota D.O.) l-a felicitat pe aviator pentru curajul său.”
Facem precizarea că decolarea a avut loc de pe terenul hipodromului de atunci, care se afla pe locul unde peste ani avea să se deschidă chiar aeroportul din Cernăuţi, iar aterizarea s-a făcut într-o grădină din apropierea actualei străzi Karmeliuk şi calea ferată. Publicul, apreciat de ziare între 18 şi 30 de mii, se adunase în incinta hipodromului precum şi pe ridicăturile din imprejurimi.
Aurel Vlaicu la bordul aparatului Vlaicu I
Revista „Junimea Literară” din Cernăuţi relata cu entuziasm în legătură cu acest eveniment: „Neamul românesc din Bucovina a avut o frumoasă zi de sărbătoare, o zi de mângâiere şi întărire sufletescă... Au fost zborurile lui A. Vlaicu un eveniment sportiv de primă importanţă pentru Cernăuţi şi Bucovina.
S-a admirat genialitatea inventatorului care a construit un aparat superior din multe puncte de vedere tuturor aparatelor mai noi şi siguranţa aviatorului care cârmuieşte cu atâta destoinicie aparatul său... Pentru noi n-a zburat cine ştie ce aviator venit să-şi câştige nume şi bani, pentru noi a zburat un român, feciorul economului din Binţinţi lângă Orăştie, şi a zburat în faţa câtorva zeci de mii de oameni între care erau şi sute de acei care ne vorbesc de rău, care ne dispreţuiesc, care caută să dovedească altora, ba chiar şi unora dintre noi, că suntem un popor inferior, fără cultură, fără calităţile ce se cer unui neam ce aspiră către un viitor. În faţa acestora a zburat Vlaicu şi ridicându-se triumfător în aer a simbolizat ridicarea noastră, a însemnat învingerea noastră prin muncă şi răbdare.
Aeroplanul Vlaicu II pe câmpul de la Cotroceni
Din inima noastră a dispărut îndoiala, din mintea noastră s-au şters gândurile negre şi în locul lor s-a sălăşluit încrederea unui neam  care are o mare doză de vitalitate, care-i înzestrat cu strălucite calităţi care aşteaptă să fie trezite, îndrumate, sprijinite şi care desigur vor învinge, asigurând neamului nostru locul ce i se cuvine între neamurile lumii.                                                
Lacrimile de bucurie ce-au izvorât cu prisosinţă din ochii multor spectatori erau prinosul de dragoste şi recunoştinţă a românilor bucovineni pentru ceasurile de mândrie şi bucurie sufletească cu care ne-a dăruit acest distins fiu al neamului nostru glorios şi care ne este şi nădejdea viitorului nostru.”
Giani Magnani Aurel Vlaicu şi mecanicul Ciulu lângă aeroplanul Vlaicu II
Cât de semnificative sunt aceste cuvinte înflăcărate şi îndemnuri optimiste ale acestui cronicar, publicate cu aproape o sută de ani în urmă? Ele sunt foarte actuale şi azi pentru românii bucovineni, care pot dovedi calităţile şi valorile creatoare ale neamului nostru numai prin "muncă şi răbdare".
Nu putem să închieem aceste rânduri fără să nu lansăm ideia că i-ar sta bine unei străzi din apropierea aeroportului cernăuţean cu numele lui Aurel Vlaicu, numele aceluia care a purtat cu desăvârşită glorie faima primelor zboruri din lume cu avionul.
                                                                                          DRAGOŞ OLARU