duminică, 23 decembrie 2012





Cernăuți: atmosfera unei epoci


Cernăuții în imagini... Cernăuții de odinioară... Rostim aceste cuvinte și de cele mai multe ori ne răsar în memorie cunoscutele gravuri ale lui Francisk Knap ( http://www.facebook.com/media/set/set=a.351120478296701.78357.100001962553643&type=3 ), făcute în a doua jumătate a sec. al XIX-lea și care ne prezintă un șir de locuri cernăuțene cum ar fi Ringplatz-ul, Obergimnazium, Hauptstrasse, Catedrala, Grădina Publică etc. De aceste gravuri s-a folosit și George Călinescu în monumentala sa lucrare ”Viața lui Mihai Eminescu”, în care a creat un sugestiv tablou al Cernăuților din vremea aflării lui Eminerscu la studii. Odată cu apariția fotografiei se ivesc noi posibilități de a păstra pentru generațiile viitoare imaginea de odinioară a ortașului. Deși a stârnit multe discuții în sec. XIX, când lumea se întreba dacă fotografia este sau nu o artă, ea și-a ocupat locul ei în viața oamenilor, preluând ștafeta de la pictură, ba mergând chiar mai departe.         La Cernăuți fotografia ajunge în a doua jumătate a sec. XIX, dar se afirmă mai ales în ultimele decenii ale sec. al XIX-lea – începutul sec. XX, când apar și primele ateliere de fotografie, care fac în exclusivitate portrete, satisfăcând astfel nevoia omului de a se regăsi în imagini.
 





  Amintim aici pe fotografii J. Goldenberg si A. Stenberg de la atelierul Louis Photograph cu adresa pe Strada Postei Nr.2, pe M. Friedman de la ”Rubens” de pe Kochanowskigasse, 5, pe T.Bahrinowicz, (”k.u. k. Hof-Photograph”) de pe Hauptstrasse, 36, pe Gebrüder König de la ”Unterhale der Paraskiewakirche” (”im eigenen hause” = la domiciliu), pe J. Krzanowski (”Kammerphotograph seiner k.u. k. Hoheit erzherzog Eugen”) de pe Herengasse, 39.  Au fost însă și entuziaști, care cu camera de fotografiat de-a spinare au străbătut străzile orașelor și au cutreerat satele Bucovinei pentru a imortaliza case și oameni, biserici și școli, monumente și peisaje, redându-ne astfel atmosfera specifică a vremii.
O adâncă impresie produc imaginele unui necunoscut meșter din anii premergători primului război mondial, fotografii care, printr-o fericită întâmplare, au ajuns să se păstreze în fondurile arhivei de Stat din Cernăuți. Păstrate pe sticlă (negativ, 13x18) ele reprezintă mai multe aspecte ale străzilor și piețelor din Cernăuți, dar și multe biserici, școli din satele Bucovinei.

Fotografia expusă aici ne înfățișează imensul Ringplatz (azi piața Centrală), chiar inima orașului. Soarele aflat în crucea amezii mai potolește puțin forfota mulțimii adunate în zi de tâtg pe străzile orașului. Domni cu bastoane și pălării se duc, stau în grupuri, discută, fumează în fața dughenelor sau se plimbă ținând la braț doamne elegante  cu palarii și umbrele dantelate. Domnișoarele cu pălării înflorate poartă rochii lungi cu crinolină și mănuși dantelate sau se ascund sfioase sub umbrele. Se pot vedea și câțiva țărani, care mai mult cască gura la cele din jur sau străbat șirul de prăvălii și dughene, de cârcume și bodegi, fie în căutarea celor trebuincioase pentru casă, fie a unui cunoscut cu care ar mai putea chieltui din banii agonisiți cu multă trudă.

Zidurile pline de inscripții și firme (dispozitive de publicitate li s-ar spune astăzi) sunt o adevărată carte a orașului. În spatele ferestrelor întredeschise se ghicește rânduiala, pacea și tihna netulburată a unor zile fericite. O lume, parțial străină, se crede sigură și calmă. Totuși, sesizăm în toate acestea și o neliniște a orașului din ajunul războiului, care, pe lângă atâtea tragedii și pierderi, va aduce cu el și destrămarea imperiului, va apropia înăptuirea unor îndelung așteptate idealuri. Se citește aici atmosfera unei epoci. A epocii lui George Tofan  și Iancu Flondor, Ion Nistor și Sextil Pușcariu, Vladimir Repta și Dionisie Bejan, Constantin Morariu și Simion Florea Marian... Este orașul unde apărea ”Junimea Literară”, unde activau societățile ”Dacia”, ”Junimea”, ”România ortodoxă”, ”Armonia”. Este orașul unde Aurel Vlaicu și-a ridicat în înălțimi aeroplanul său spre bucuria „neamului românesc din Bucovina, care a avut o frumoasă zi de sărbătoare, o zi de mângâiere şi întărire sufletescă...”. Este orașul în care a fost purtat pe brațele studenților cernăuțeni marele istoric Nicolae Iorga și scriitorul Ionel Teodoreanu...

În veșnica noastră căutare a unui dialog cu trecutul, pe lângă contactul cu operele de artă, literatură artistică, documentele de arhivă, să ne oprim privirea, ori de câte ori avem posibilitatea, și asupra fotografiilor de epocă. Ele ne pot sugera gânduri, ne pot trezi emoții, așa cum o poate face numai o operă de valoare autentică. Fotografiile de epocă ne ajută să înțelegem adevărul simplu că timpul este veșnic, pe când noi suntem doar niște ființe trecătoare.



                              Traian Chelariu: Scrisori către Ion Nistor

Epoca noastră (de tranziţie spre un regim democratic) este confuză şi creează la o bună parte a societăţii sentimentul absurdului. Dificultăţile integrării în lumea liberă, după o lungă perioadă izolaţionistă, sunt în mare parte aceleaşi în ţările fostului „lagăr comunist”, necesitând din partea politicienilor, istoricilor, oamenilor de ştiinţă şi cultură un efort deosebit. Cu părere de rău în Ucraina, ca şi în majoritatea ţărilor Europei de est, prăbuşirea vechiului regim n-a produs încă schimbări relevante în domeniul economic, cultural, ştiinţific etc.
Această tranziţie este dureroasă îndeosebi la Cernăuţi fiindcă ani la rând mai multe generaţii de români de aici au fost lipsite completamente de posibilitatea de a studia şi cunoaşte adevărata istorie a neamului, a valorilor lui spirituale, de a lua contact direct cu bogatul nostru tezaur documentar. Istoria a fost falsificată, de cei implicaţi în scrierea ei, în asemenea măsură încât totul ce s-a realizat în anii de teroare stalinistă nu mai are nici o valoare ştiinţifică. Au fost create mituri istorice, după care, de exemplu, despre statul român interbelic se putea vorbi numai ca despre un „regim de sânge şi teroare”, ca să folosesc un titlu de articol apărut la Cernăuţi (mi-e groază s-o mărturisesc), într-o gazetă de limbă română chiar în plină perioadă de perestroică gorbaciovistă.
Cei care au adus urgia şi noaptea peste noi au vrut să ne ascundă trecutul pentru a ne umbri viitorul. Pe bună dreptate marele nostru cărturar, Nicolae Milescu Spătaru, scria, cu secole în urmă, că „inima privind la cele trecute mai lesne prevede cele viitoare”.
Un istoric sau un artist, sau orice alt om de cultură ce se ocupă de cercetare trebuie să sprijine eforturile societăţii, ale omului ca personalitate, de a se redefini, de a se întări spiritual. Această sarcină se impune mai cu seamă într-un asemenea moment de căutări febrile, de incertitudine, de spaimă, violenţă. Or, nimic nu e mai greu de suportat ca haosul, nimic nu e mai straşnic decât impresia de vid, ce se creează în asemenea momente.
Se pare că a sosit timpul să vorbim deschis şi să scriem cu mai mult curaj despre adevărata istorie a multpătimitului pământ bucovinean, să reabilităm adevărul deformat, ciuntit sau interzis. Spre această ţintă astăzi duc mai multe drumuri. Unul dintre ele, poate chiar primul, este acela care se defineşte prin publicarea documentelor inedite, lăsate nouă ca reazăm de înaintemergătorii neamului nostru.
Această nouă rubrică îşi propune să ofere tezaurului spiritual, prin publicarea documentelor de epocă, un cadru protector. Astfel documentele pot fi ferite de acţiunea distrugătoare a naturii, inclusiv a naturii umane. Documentele de arhivă, pe lângă informaţiile noi ce le conţin, păstrează emoţiile, speranţele, neliniştile autorilor. Iar prin destăinuiri de amănunte, prin exprimarea unor opinii, ele refac atmosfera unei epoci şi transmit, lucru deosebit de important, generaţiilor de urmaşi, mesaje de adevăr, care nu şi-au pierdut actualitatea. După cum spunea Dimitrie Onciul, „numai din adevăr naşte adevărata iubire de ţară şi de naţiune”.
Nouă nu ne rămâne decât să recepţionăm aceste mesaje de adevăr pentru a le face publice şi a le pune în slujba propăşirii neamului. Ar fi o eroare, ba mai mult chiar – o ruşine, dacă nu am face acest lucru.

Ion Iancu Nistor, personalitate proeminentă a intelectualităţii româneşti, a creat o bogată operă ştiinţifică, lăsând urme de neşters în istoria neamului nostru. De pe urma activităţii sale ştiinţifice, publice, culturale au rămas numeroase documente. O pondere însemnată în acest context o are şi corespondenţa pe care a primit-o de la fruntaşi ai vieţii politice, oameni de cultură, scriitori, gazetari, savanţi, dascăli, jurişti, diplomaţi, ierarhi bisericeşti etc. Printre semnatarii celor peste 400 de scrisori, care au ajuns până la noi se află şi cunoscutul scriitor bucovinean, Traian Chelariu (1906-1966), ale cărui scrisori le supunem atenţiei dumneavoastră. Ele relevă câteva aspecte cu totul necunoscute din biografia scriitorului şi aruncă o rază de lumină asupra unei periode literare bucovinene încă puţin cercetate, cum este cea a anilor 30 ai secolului al XX-lea.
Unii oameni cred că din corespondenţa unui scriitor nu obţinem decât portretul moral, asemenea documente referindu-se mai cu seamă la om şi mai puţin la artist. Totuşi, noi avem certitudinea că omul, cu temperamentul, caracterul, educaţia, cultura, cu pasiunile şi obsesiile sale, nu poate fi despărţit, în chip absolut, de scriitor. Chiar în aceste câteva scrisori, semnate de T. Chelariu, câtă viaţă, câtă deschidere există, câtă prospeţime de impresii se revarsă, câte amănunte care dau îndeobşte culoare vieţii, în bine sau în rău, în platitudene sau în entuziasm. Cât adevăr, incomod uneori, răzbate din detaliile de existenţă pe care scriitorii preferă să le lase nemărturisite într-o lucrare artistică. Majoritatea scrisorilor (nr.2-6) au fost expediate de la Paris şi Roma între 1932 şi 1933, unde T. Chelariu era trimis, cu sprijinul lui Nistor, de universitatea cernăuţeană pentru pregătirea unui doctorat în filosofie, ca membru al Şcolii Române de la Fontenay-aus Roses şi al „Academia di Romania” din Roma.
„Parisul într-adevăr a fost o epocă în viaţa mea” – avea să exclame poetul ceva mai târziu. Aici, la Paris, ca de altfel şi la Roma, „scutit de grijile existenţiale”, desfăşoară o activitate prodigioasă în mai multe domenii, suportând după cum se exprimă singur, câteva „revoluţii interioare”. Şi, fiindcă nici de literatură nu se putea vindeca, continuă colaborările la publicaţiile din Cernăuţi („Junimea Literară”, „Pana literară”, „Glasul Bucovinei” etc.) cu versuri, proză, articole, cugetări, impresii de călătorie.
Fiind încă la Roma, unde „Îi venea să vorbească latineşte”, i se tipăreşte, la Cernăuţi, în colecţia „Iconar” primul volum de versuri „Exod” – o „adevărată isvodire a şiragului de slovă tânără, pârguită în ţărâna Moldovei dinspre miez-de-noapte”.
Erau anii tumultoşi ai tinereţii, bogaţi în evenimente şi impresii, ani ce şi-au lăsat adânc amprenta pe întreaga creaţie a poetului.
În speranţa că scrisorile vor contribui la o mai bună conturare a chipului de om şi poet al lui T. Chelariu, le prezentăm integral, în ordine cronologică, păstrând variaţiile de exprimare particulare timpului şi autorului. Scrisorile au fost descoperite în Arhiva de Stat a regiunii Cernăuţi, Fondul personal „Ion Iancu Nistor”

                                                      1
                              Stimate Domnule Ministru,
Vă mai trimit o povestire. Se numeşte „Dram”, şi vă rog să-i faceţi loc în paginile „Junimei Literare”.1
Trebuia s-o dau acu pentru numărul 1-4, dar serviciul militar nu mi-a îngăduit s-o retuşez şi s-o transcriu.
Fiindcă n-am publicat de mult proză, Vă rog să-mi faceţi acuma această plăcere.
Tratez în „Dram” geneza şi evoluţia unui caz de nebunie. Şi în felul acesta nu cunosc, în literatura noastră, nici un subiect.
Mulţumindu-vă încă o dată pentru bucuria ce mi-o faceţi Vă rog să primiţi asigurările celui mai sincer al meu devotament,
               Traian Chelariu.
 --------------------
  1. Va apare în „Junimea Literară”, an XX, nr. 5-8, mai-august, 1931, p. 121-143. 
                                                
                                                      2
    Paris, Fontenay-aus-Roses, 8-III-1932
                                 Stimate Domnule Ministru,
Vă trimit, dimpreună cu salutările mele cele mai respectuoase, un articol despre Geothe.1 Cum la 22 martie curent se împlineşte un veac de la moartea marelui poet, Vă vom rămânea foarte mulţumitor dacă rândurile mele vor afla loc în Foiţa Glasului Bucovinei – în ziua de 22 Martie, în ajunul ei sau ulterior, cel mai bine însă în ziua centenarului. Dacă veţi afla de cuviinţă să-l publicaţi, ţin mult să nu se altereze textul, după cum se întâmplă din motive de economie, în multe jurnale. Totodată v-aş ruga ca Glasul Bucovinei să expedieze prin poştă pe adresa: Grigore Chelariu, str. Sarmisegetuzei 38 A, Cernăuţi2, trei exemplare din numărul respectiv.
De altfel mie-mi merge bine acuma. Scutit de grijile existenţiale, mă ocup cu ce-mi place mult. Lucrez la teza mea de doctorat, citesc, scriu, vizitez muzeele pariziene şi toate cât pot contribui la mărirea orizontului meu spiritual.
Vă mulţumesc foarte mult pentru locul de cinste ce mi l-aţi dat în articolul D-Voastră omagial la adresa d-lui N. Iorga3.
Pentru primul număr al „Junimei Literare” Vă vom trimite o novelă pe care o am scrisă şi un mic ciclu de poeme. Eventual şi puţină proză ştiinţifică. Mulţumindu-Vă anticipativ pentru atenţia ce mi-o acordaţi, rămân al Domniei Voastre, cu respect,
                                                            Traian Chelariu.
---------------------
1.                 Va apare sub titlul „Spiritul goethean şi centenarul” în „Glasul Bucovinei” din 23 martie 1932, p. 2.
2.                 Este vorba despre adresa părinţilor de pe actuala stradelă Cikalov.
3.                 În articolul „Douăzeci şi opt de ani în slujba unităţii culturale”, apărut în „Junimea Literară”, an.XX, nr. 9-12, seprembrie-decembrie, 1931, p. 193-198, Ion Nistor omagiază figura istoricului Nicolae Iorga, a cărui „spirit larg şi cuprinzător” şi-a găsit răsunetul cuvenit în revista „Junimea Literară”, revistză carte a grupat în jurul său pe toţi scriitorii bucovineni. Referindu-se la generaţia tânără I. Nistor scrie: „Tradiţiunea aceasta literară este astăzi continuată de o frumoasă pleadă de scriitori mai tineri în frunte cu povestitorul Traian Chelariu...” (p. 197).

                                                       3
Paris, 30 martie 1932
                                  Stimate Domnule Ministru,
Trimit, deşi cu regretabilă întârziere contribuţia mea pentru „Junimea Literară” o povestire şi un ciclu de poeme1.
Cum aş vrea să apar şi altfel decât în fragmente lirice, Vă rog să-mi publicaţi aşa cum o prezint „Întoarcerea în trecut”, la care ţin mai mult.
Pentru numărul de vară al „Junimei” pregătesc pagini de proză serioasă2.
În aşteptarea numărului de Paşte, rămân al Domniei Voastre recunoscător şi îndatorat,
                                          Traian Chelariu.
-------------------------
1.                 Este vorba despre cunoscutul ciclu de poeme „Întoarcerea-n trecut”, ce va apărea în „Junimea Literară”, an. XXI, nr. 1-6, ianuarie-iunie, 1932, p. 16-21 şi povestirea „Noapte” ce va apărea în acelaş număr p. 71-80.
2.                 Este vorba, probabil, despre cugetările sale, ce vor începe să apară sub titlul „Digresiuni inoportune” şi subtitlul „Zilele şi umbra mea” începând cu nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, p. 181-186.


                                                  
                                                          4
Paris, 18-II-1933
                                 Stimate Domnule Ministru,
Am primit mult aşteptata D-Voastră scrisoare şi nu am cuvinte să Vă mulţumesc. Vă voiu răspunde fără întârziere. În acest voluminos plic însă Vă trimit nou material pentru „Junimea Literară” – material despre care V-am scris1. Dacă se poate, Vă rugăm foarte mult să-l publicaţi cât de curând, de preferinţă, pentru noi, în chiar numărul de sub tipar al „Junimii”. Ne-am străduit să dăm două articole de directivă literară – Sluşanschi din punct de vedere istoric -, eu din punct de vedere estetic. Nădăjduim că vor fi juste afirmaţiile noastre. Am vrea să folosim tuturor acelora cari, grupaţi ca „generaţia tânără” în jurul Junimii sunt în căutarea unei orientări.
D-Voastră aveţi foarte multă dreptate căutând să organizaţi prin împăcare şi nu prin dezbinare tineretul bucovinean pornit, ca niciodată până acum, să facă literatură. Daşi-ne voie, ca, fără să comitem nimic împotriva acestui spirit de pozitivă colaborare, să luăm o atitudine demnă de revistă şi astfel, indirect, să impunem seriozitatea acolo unde prea uşor se strecoară artificiul şi naivitatea. Articolul pe cari Vi l-am expediat săptămâna trecută, semnat de noi doi şi destinat „Glasului Bucovinei”2, cât şi scrisoarea mea să nu le consideraţi drept ieşiri nepoliticoase. Nici un moment nu am avut în vedere persoanele ci opera lor.
Săptămâna ce vine sper să Vă pot trimite ceva despre „Generaţia tânără şi artă”, pentru foiţa „Glasului”3.
Vă mulţumesc pentru rectificarea pe care o veţi face cu privire la versurile d-şoarei C. S. Isopescu.
Vestea morţii profesorului Gherasim ni-a întristat mult4. Era într-adevăr un suflet nobil şi o inimă de aur. Idealist cum numai adevăraţii filozofi şi poeţi pot fi, destinul i-a fost potrivnic. Dl prof. Petrovici care voia să-şi impună cu orice preţ candidatul, nu a ştiut să aprecieze aceste rare calităţi ale profesorului Gherasim.
Dar aşa e viaţa noastră omenească. Azi e şi mâine nu-i. Iată de ce singura noastră datorie şi fericire e cultul binelui, pentru situaţia noastră de oameni între oameni, şi cultul frumosului. Şi binecuvântată va fi memoria tuturor acelora cari au promovat aceste două idealuri omeneşti.
Poeţii şi filosofii sunt inutili unei societăţi de animale cărora numai maşinismul le foloseşte, dar oamenii vor avea totdeauna nevoie de aceşti sensibili fraţi ai lor, căci ce ne folosesc toate bogăţiile pământului dacă ne lipseşte dragostea? Iar poezia şi filosofia, ca şi toate domeniile ştiinţei şi artei tind spre dragoste -, în sens religios. Ştirile din ţară ne neliniştesc uneori, dar nădăjduim că va fi mai bine. Mai bine pentru toţi şi nu pentru câţiva puţini.
Versurile alăturate prozei noastre sunt pentru numărul 1-2 (1933) al „Junimii”5.
Al Domniei Voastre,
                                           Traian Chelariu.
------------------------
1.                 Va apare cu titlul „Înapoi la Eminescu (Digresiuni neliterare în jurul unei teme literare)” în „Junimea Literară”, an. XXII, nr. 4-6, aprilie-iunie, p. 119-130 şi nr. 7-9, iulie-septembrie, p. 168-177. Articolul a stârnit un val de discuţii şi chiar neînţelegeri între tinerii poeţi bucovineni.
2.                 Va apare sub semnătura celor doi cu titlul „Pentru o orientare” în „Glasul Bucovinei” din 16 februarie 1933, p. 2-3.
3.                 Va apare cu titlul „Tinerele generaţii şi străvechea artă” ÎN „Glasul Bucovinei” din 19, 21 şi 22 martie 1933, p. 2-3 şi semnat „Paris, 4 martie 1933”.
4.                 Vasile Gherasim, poet, nuvelist, filosof, profesor la Universitatea din Cernăuţi a murit la 10 februarie 1933 după „o suferinţă lungă şi grea”.
5.                 Vor apare 2 poezii: „Versuri de iubire şi de rămas bun” şi „Tristeţi de după amează” în „Junimea Literară”, an XXII, nr. 1-3, ianuarie-martie 1933, p. 7.

                                                      5

Fontenay-aus-Roses, 15-V-1933
                              Stimate Domnule Ministru,
V-am trimis în ziua de 6 Mai o serie de „cugetări” sub titlul colectiv de „Semne la răscruce”1 – în ziua de 10 Mai v-am expediat, pentru „Juminea Literară”, un poem, cam lung, cam obscur, în aparenţă, totuşi, după cum simt, nu din cele mai rele din câte le-am scris -, iar azi Vă aduc un nou articol: „Dubla valoare a experienţei în creaţia literară” -, şi Vă rog să-l daţi publicării, ca şi cugetările înainte trimise, în Foiţa „Din cercul Junimii Literare2.
În articolul de faţă am încercat să evidenţiez care este sensul experienţei individuale în creaţia literară. Nu e articol de polemică, ci mai mult încercarea de studiu de estetică.
Dacă sunt plauzibile sau nu câte le-am scris nu stă în centrul scopului urmărit de mine; am vrut numai să aduc în discuţie o problemă pe care o primesc confraţii mei bucovineni gata rezolvată din Bucureşti.
Iar cele ce am scris mi-ar fi foarte plăcută surpriză să le uad judecata de dl prof. Al. Ieşan la care mi-am făcut şcoala gândirii.
Dar încă nu îndrăznesc să mă adresez Domniei Sale.
În curând cre cî voiu pute trimite nou material pentru Foiţa „Glasul Bucovinei”. De altfel îmi merge bine şi intoxicaţia de care V-am scris ultima dată n-a lăsat nici o urmă. Cum a venit aşa s-a dus.
Aştept numai veşti de la D-Voastră, cu privire la Şcoala de la Roma. Aici devin vacante două locuri în toamna acestui an şcolar. Ar fi păcat să vie la Paris vre-un element de la care nu se poate aştepta nime la nimic. Bucureştii, Clujul, Iaşii trimit totdeauna numai tineri promiţători. Fonteneays-aus-Roses trebuie să fie etapă în evoluţia intelectuală a unui tânăr capabil.
Apoi, trimiţând fără alegere, numai studenţi care au limba franceză ca specialitate – Şcoala noastră de altfel nici nu înfiinţată pentru a cest scop -, şi trimiţând orice student specialist în limba franceză, universitatea noastră nu şi-ar face nimic bun. Vă scriu toate acestea din simpla dorinţa ca să ştiţi cum stau lucrurile.
Lucrez deocamdată la tezele mele – acelea cu care sunt dator Şcolii – şi la ordonarea materialului scris pentru teza mea de doctorat.
Dar nici de literatură nu mp pot vindeca. Voiu încerca să trimit încă în primăvara aceasta ceva versuri revistei „Gândirea”. Nu că „Junimea Literară” mi-ar fi prea puţin, dar numai fiindcă îmi cer acest lucru de doi ani şi mai bine tinerii poeţi bucovineni – ca un fel de ... Feurprobe3.
Le vom face pe plac. Colaboratorul „Junimei Literare” însă voiu rămâne totdeauna.
Cât priveşte celelalte intenţii ale mele, intime, Vă voiu scrie la timp despre toate câte v-ar putea interesa.
Deocamdată încă sunt într-o fază de nesiguranţă din multe puncte de vedere – o caracteristică absolut europeană în zilele noastre. Să sperăm însă că toate se vor realiza în bine. Dacă aş putea primi încă în iunie răspuns D-Voastră mi-ar folosi foarte mult.
Cu tinerii colaboratori ai „Junimei” am reluat iar toate raporturile de reciprocă educaţie literară. Am văzut că orice ieşire vehementă în arena criticii e rătăcire. Pentru al ridica pe altul mai mic decât tine -, trebuie să te pleci către el – iar din momentul în care cineva mai mare se pleacă înspre tine, trebuie să-i întinzi mâinile; - numai astfel poţi fi şi Christ şi Christofor. Toate celelalte-s pierderi de timp şi cale greşită.
Al D-Voastră acelaşi şi foarte respectuos,
                                                                           Traian Chelariu.

------------------
1.                Va apare  sub titlul „Semne la răscruci (Din zilele şi umbra mea)” în „Glasul Bucovinei” din 11, 27 iulie, 6 august şi 3 octombrie 1933, p. 2-3.
2.                Articolul „Dubla valoare...” va apare de fapt în revista lui Ionel Creţeanu şi Filaret Ozor „Pana literară”, iar cugetările în „Glasul Bucovinei”.
3.                încercare prin foc (germ.)



                                                      6
                                                                               Roma, 15-XI-933
                             Stimate Domnule Ministru,
În prima mea scrisoare din Roma eternă îmi veţi permite să Vă trimit felicitările cele mai sincere pentru victoria frumoasă a partidului românesc celui mai încercat şi mai disciplinat1. Fie ca România să însemne o nouă eră în viaţa politică, economică şi social-culturală, iar munca şi străduinţile D-Voastră să fie încoronate cu rezultate nu numai pentru prezent pozitive ci, mai ales, pentru viitor.
Am aflat azi dimineaţă despre schimbarea de guvern, şi evenimentul m-a determinat să mă vindec de răul aclimatizării de care sufăr întotdeauna oridecâteori părăsesc locuri iubite. Parisul, într-adevăr, a fost epocă în viaţa mea. Dacă nu l-am părăsit tobă de carte, l-am lăsat în urma mea ca un pelerin ce duce în inimă un pic din taina ce l-a învăţat drumul şi oraşul mare. Am fost provincial până-n anul în care m-am trezit în capitala Franţei. De atunci am trecut printr-o serie de revoluţii interioare cari mi-au modificat cu desăvârşire structura psihică şi mi-au lărgit vast orizonturile. Chiar dacă nu am preodus nimic important între timp – chiar dacă am rămas dator cu unele lucrări cari trebuiau încheiate până la plecarea mea din Franţa, nu mi-i ruşine de lenea mea. Eu sunt omul reacţiunilor lente şi tardive, fiindcă, împotriva predispoziţiilor de om de acţiune, sînt şi un iremediabil meditativ. Anii de la Fontenay-aus-Roses şi Paris îmi sînt doi ani de gândire şi răsgândire nestingherită de tristeţi mici şi ca atare sînt, pentru mine, mai mult decât toţi anii mei de studii. Acum la Roma, procedez mai metodic la rotungirea cunoştinţelor mele şi la îmbogăţirea minţii cu noi intuiţii. Se prea poate să nu fac iar cine ştie ce ispravă. – Când ai atâtea de văzut, timpul trece foarte repede. – Va veni însă şi vremea când voiu înţelege să întorc stăpânului meu talenţii pe care nu i-am îngropat. Întors acasă voiu înţelege şi eu să lucrez cum trebuie să lucreze orice om tânăr în rândul acelora cari fac muncă bună şi constructivă. Roma, cu mult mai mică decât Parisul, m-a impresionat mai ales prin maiestatea tragică a ruinelor sale. Nu o cunosc îndeajuns spre a Vă putea comunica mai mult. Un lucru însă mi-am dat seama că vom avea de făcut – fiindcă venind în contact cu Roma antică, mi-am dat seama că momentul cel mai potrivit să-l fac – aprofundarea frumuseţilor poetice ale vechilor latini. Aici îmi vine să vorbesc latineşte şi orice altă limbă îmi pare a fi idiom străin.
Avem în biblioteca Şcolii noastre o frumoasă colecţie de poeţi latini. Am şi deschis un Horaţiu şi văd că numai aici îi pot fi înţelese odele. Mă conving din ce în ce mai mult că poezia e autohtonă cva şi locuitorii dintâi ai unei regiuni. Şi aceasta e o mare revelaţie pentru mine. Citesc şi italieneşte, mai ales că am ajuns să vorbesc suficient această limbă care nu-mi opune nici o rezistenţă în textele scrise. Dar pentru studiul clasicilor italieni voiu avea timp şi mai târziu. Acum îmi va fi de folos să învăţ bine limba şi să văd cât se poate de mult din tezaurele artistice şi istorice ale Italiei.
Academia di Romania – acesta e numele Şcoalei noastre – este cu adevărat palat. Putea face onoare ţării noastre şi în centrul Parisului. Nici nu se poate compara cu Şcoala de la Fontenay. Dar luxul acesta îmi pare a fi periculos pentru mentalitatea multora din acei ce se perindă pe aici. Imediat ce ne vin bursele, voiu încerca să mănânc într-o familie italiană spre a învăţa limba cât mai bine. La Paris numai astfel am ajuns să vorbesc franţuzeşte. Pe viitor, dacă interesele Ţării nu Vă vor lua prea mult din timp, Vă voiu ţine la curent cu toată activitatea mea.
Înainte de a-mi încheia scrisoarea ţin să Vă comunic că i-am încredinţat d-lui Streinul un manuscris de versuri care urmează să fie tipărit în colecţia „Iconar”2. Îmi veţi da voie să Vi-l dedic şi eu – la fel cum le-au dedicat şi d-rii Streinul şi I. Vesper – pentru „Junimea Literară”. Am ales din totul cât am scris până acum piesele cele mai bune, după părerea mea bineînţeles. Sînt curios cum le va primi critica bucureşteană. Eu sînt mulţumit de ele, dar numai atâta cât poate fi un autor care-şi dă perfect de bine seama că mai are multe stridenţe de elimenat. Volumul meu viitor vreau să fie un volum de proză.
Pentru „Junimea Literară” am un material nou. Voiu trimite şi câteva foleitoane pentru „Glasul Bucovinei”. Am urmărit cu atenţie tânăra mişcare literară de sub conducerea D-Voastră. Cu toată critica celor invidioşi şi cu toate insuficienţele inerente tinereşti, experimentul D-Voastră nu a rămas fără de rezultate bune. Fie ca şi pe viitor să Vă avem încă mulţi ani drept conducător şi Mecena al nostru.
Cu multă stimă şi recunoştinţă al D-Voastră,
                                                                           Traian Chelariu.
---------------------
1.                  La 12 noiembrie 1933 regele Carol l-a mandatat pe I. G. Duca, liderul  Partidului Naţional-Liberal, partid ce s-a aflat mai mulţi ani în opoziţie, cu formarea noului guvern. I. I. Nistor, ca unul din liderii liberali, a fost numit în guvernul Duca ministru secretar de stat pentru minorităţile etnice, ocazie cu care îl şi felicită T. Chelariu,
2.                  Este vorba despre primul său volum de versurei „Exod” care va apare la sfârşitul anului 1933 şi va fi înregistrat de critica bucureşteană ca un succes al anului literar, iar la Cernăuţi Ion Nistor v-a exclama cu bucurie:”Iată cel mai frumos dar de Crăciun pe care geniul românesc l-a cules în grădina noastră literară”. („Glasul Bucovinei” din 24 decembrie 1933, p. 3.).
                                                                                                 
                                                                                              

sâmbătă, 5 mai 2012

PE URMELE UNEI FOTOGRAFII

PE URMELE UNEI FOTOGRAFII
După cum ne informează alcătuitorii lucrării „Bucovina istorică. Locuri, oameni, înfăptuiri”, albumul a fost închinat împlinirii a 91 de ani de la Unirea Bucovinei cu România și este o selecţie dintr-o lucrare mai amplă, reunind aproape o mie de reproduceri după fotografii vechi şi alte imagini de epocă. Sursa acestor reproduceri reprezintă câteva enciclopedii şi albume vechi, la care publicul larg nu are acces astăzi, colecţii particulare mai puţin cunoscute, precum şi unele expuse, în ultimii ani, cu generozitate, pe mai multe portaluri. Noi cernăuțenii ne mândrim că cea mai mare parte a albumului sunt reproduceri după portalul cernăuțean gr_czernowitz , deschis în anul 2006 de o mână de entuziaști locali și străini, dar uniți prin devotament și dragoste sinceră față de istoria urbei cernăuțene în particular și a meleagului bucovinean în general. În însemnările ce urmează ne vom opri la o singură fotografie din acest album, pe care o reproducem aici.  
La legenda fotografiei autorii albumului ne informează: ”Regina Maria şi principesa Ileana la Cernăuţi, în noiembrie 1924, cu ocazia serbărilor Unirii”. Este foarte bine cunoscut faptul că la 11 noiembrie 1924 la Cernăuți, în prezența familiei regale, a fost dezvelit Monumentul Unirii, eveniment de la care ne-au rămas câteva imagini istorice. După îmbrăcămintea celor din imagini (haine ușoare de vară, mâneci scurte la rochii ) și copacii din jur (plini încă de frunze) ne putem ușor da seama că nu poate fi vorba de 11 noiembrie, când inclusiv regina Maria și principesa Ileana au fost la Cernăuți. Urmărind presa vremii constatăm că în anul 1924 regina Maria nu a mai fost la Cernăuți. O informație depistată în cotidianul cernăuțean ”Glasul Bucovinei” din 20 septembrie 1924 lămurește întrucâtva lucrurile: ”În dragostea Sa nemărginită pentru ţărănime şi din evlavie faţă de bisericile şi mănăstirile noastre, M.S. Regina a vizitat Miercuri şi Joi mănăstirile Vatra Moldoviţei, Voroneţ, apoi bisericile Şipeniţ, Rădăuţi şi Arbore, admirând cu bine cunoscuta Sa pricepere şi artă picturile păstrate la aceste mănăstiri”. Ziarul în continuare menționa următoarele: ”În cursul călătoriei prin Bucovina M.S. Regina a fost însoţită de nepoata M. Sale, prinţesa Maria, doamna de onoare Simona Lahovari, de d. Colonel adiutant Rădescu. În anturajul M. Sale se găsea şi o vestită scriitoare din America, care a venit să scrie o carte despre ţara noastră. În călătoria prin Bucovina M.S. Regina a fost însoţită şi de un grup de jurnalişti (gazetari) englezi, în frunte cu Sir Harry Brittain, deputat în camera comunelor, care în parlamentul englez a rostit o frumoasă cuvântare cu privire la ţara noastră”. Iată care sunt persoanele pe care trebuie să le identificăm în fotografia noastră!
Deci, în centrul imaginii este regina Maria (dreapta) și nepoata ei, prințesa Maria (rămâne de lămurit pe care ramură al arborelui genealogic se afla). Următoarea persoană identificată este Harry Brittain (rândul întâi, primul din stânga), om politic, jurnalist, diplomat, care în decursul vieții sale a vizitat peste 90 de țări, după cum vedem, inclusiv și România. Prezentăm aici și câteva portrete ale lui Brittain din anul 1921 (cele mai apropiate în timp de fotografia noastră).

Următorul este adiutantul regal (intre 1920-1926) Nicolae Rădescu (rândul doi, al patrulea din stânga, uniforma militară), militar de carieră și om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România.

Mult timp mi-a fost indisponibilă o fotografie a Simonei (Simky) Lahovary, cea care timp de 30 de ani a fost Doamnă de Onoare, participând din umbra Reginei Maria la momentele cele mai dramatice, mai fericite sau mai elegante ale istoriei acestei ţări. Ca Doamnă de Onoare deservea Casa Reginei, având rol de însoţitoare, dar şi o serie de atribuţii bine stabilite pe lângă Regină. Este amintită adesea în memoriile Reginei Maria, ale lui George I. Duca şi în cele ale lui Constantin Argetoianu, care numai prin dânsa putea obţine audienţe la Regină, deşi protocolul prevedea ca "mareşalul curţii putea acorda audienţe la Rege sau la Regină". În ultima vreme a stârnit multe discuții în presă faptul demolării casei sale din București (Dumbrava Roşie, nr. 13/ A. Vlaicu, nr. 31, sector 2). După o descriere, făcută în http://www.jurnalul.ro/miscarea-de-rezistenta/cu-buldozerul-prin-parcul-ioanid-545242.htm de către Simina Stan, îndrăzneam să afirm că Simona Lahovary este doamna de lângă Ion Nistor (rândul întâi, al treilea din stânga) situată în dreapta lui, căci doamna din stânga se pare că este chiar soția lui Virginia (născută Pauliuc). Dar iată că urmărind zilele trecute pagina facebook a prietenului meu Alexandru Ursu-Bukowina am avut o plăcută surpriză să descopăr în postările domniei sale o fotografie a Simonei Lahovary din anul 1896. Deși  diferența de timp între aceste două fotografii este de 28 de ani se pot totuși observa unele trăsături comune, care ne întărește convingera că este vorba de una și aceeași persoană.
Rămâne o enigmă pentru noi ”vestita scriitoare din America”, totuși înclinăm să credem că este vorba despre doamna din rândul întâi, a treia din dreapta (în dreapta reginei). Ne rămâne să stabilim locul unde a fost făcută această fotografie. Acelaș cotidian ”Glasul Bucovinei” a indicat toate localitățile, care au fost vizitate în această călătorie de două zile (17-18 septembrie): ”M.S. Regina a fost întâmpinată miercuri dimineaţa în Dorna de domnul ministru Ion Nistor şi însoţită în tot cursul călătoriei, din Dorna la Vatra-Moldoviţei, Voroneţ, Humor, Lujeni, Şipeniţ, Călineşti, Stăneşti, Jadova, Storojineţ, Ciudei, Vicov, unde populaţia a ridicat Reginei un frumos arc de triumf, împodobit cu o preafrumoasă coroană regală, care a şi fost fotografiată de deputatul englez Brittain, la Rădăuţi, unde întreaga populaţie a ieşit întru întâmpinarea Suveranei, apoi la Arbore şi de acolo la Dorneşti, unde s-a urcat în trenul regal.” Deci fotografia ar putea fi chiar a lui Harry Brittain și făcută la Vicov la 18 septembrie 1924, satul de naștere al ministrului Ion Nistor, poate chiar în ograda casei părintești de la Vicov. Prin aceasta s-ar lămuri și primirea deosebită pe care i-au făcut-o vicovenii reginei Maria, dar și consăteanului lor Ion Nistor.
O confruntare mai atentă a documentelor vremii din partea alcătuitorilor acestui album, care sunt cu toții membrii ai prestigiosului Institut ”Bucovina” al Academiei române, ar fi omis această regretabilă greșeală.

luni, 16 aprilie 2012


5 fotografii istorice din Cernăuți în arhiva revistei LIFE
Încă din anul 2008 arhiva celebrei reviste ilustrate americane LIFE este  accesibilă pe Google .  De atunci și până astăzi specialiștii în domeniu, precum și blogherii au descoperit zeci de imagini, care constituie adevărate documente istorice despre România. Din pornire, s-a scris foarte mult despre fotoreporterul revistei, care i-a croit fasonul imaginii și care a fost celebra Margaret Bourke-White, ”o vampă voluntară şi cu autoritate asupra bărbaţilor, ceea ce însemna ceva într-o vreme când emanciparea femeilor abia devenea un subiect la modă în SUA”. 
Am revenit la acest subiect pentru a îndrepta o greșeală, ce se repetă de câțiva ani la rând în toate reluările ce se fac din arhiva revistei, în deosebi de către blogherii români. La toate imaginile efectuate de Margaret Bourke-White în România este indicată luna februarie 1940, deși ea s-a aflat în România de la 13 decembrie 1939 și până la 18 ianuarie 1940, zi în care, se pare, în drum spre Stanbul, a dovedit să fotografieze și portul Constanța.
Se presupune că Margaret Bourke-White a lucrat pentru serviciile speciale americane, fiind în timpul celui de al doilea război mondial  acreditată pe lângă US Army Air Force. După felul în care a fost primită la Moscova, unde la întâlnirea cu Stalin s-a prezentat cu o fundă roşie în păr şi cu pantofi ecarlaţi, de curvă, ca să-i facă plăcere temutului dictator, nu ar fi fost exclus să fi colaborat şi cu alte servicii secrete decât cele din propria sa ţară, evocate aluziv în dosarul ei de la FBI.
Pe temeiul unor documente pe care le-a consultat scriitorul și istoricul Mihai Pelin (născut la 25 august 1940 în Cernăuții ocupați numaice de sovietici), se poate stabili că și serviciile secrete române au urmărit fiecare pas al cuplului american (Margaret Bourke-White era însoţită de Walter Graebner, reporter al revistei americane ”Time”) pe teritoriul României. Între 22 şi 29 decembrie 1939, Margaret Bourke-White şi Walter Graebner, împreună cu ziaristul japonez Kusuyana Yoshitaro, au călătorit în interes profesional prin Bucovina de Nord, prin Basarabia şi Cadrilater.
La Cernăuţi nu au poposit decât o singură zi, pe 23 decembrie 1939. Aici ea face 2 fotografii la bazarul improvizat pe sănii de lemn în piața Grigore Ghica Vodă. Imaginile reprezintă două grupuri de țărani din împrejurimile Cernăuțiului (Mahala -?, Ceahor -?), veniți să vândă la târg din agoniseala gospodăriei ca să-și cumpere cele necesare pentru Crăciunul ce bătea la ușă. Că gerul era mare de crăpau lemnele se deduce din îmbrăcămintea pe care o poartă țăranii: cojoace lungi, sumane, cușme țurcănești cu glugi pe deasupra. În spatele lor se văd și militari, care erau puși probabil să aibă grijă de corespondenții de peste ocean.





La Chişinău, au fost luaţi în primire de căpitanul Grigore Bobocea, delegat al Diviziei 15 infanterie, care i-a plimbat prin zonele nevralgice de pe Nistru, mai ales pe la podul dintre Tighina şi Tiraspol. Pentru a-i face plăcere căpitanului român, fotoreportera a luat în obiectiv şi un monument de la Varniţa, unde fusese rănit regele suedez Carol al XII-lea, în urmă cu peste două sute de ani. Era limpede, totuşi, că altceva o interesa.
          Celelalte trei fotografii au fost făcute undeva pe un drum de la marginea Cernăuțiului, toate de pe acelaș loc: prima cu patru țărani ce se întorc de la târg,  pozând pe un fundal de case, înșirate pe o costișă pitorească de deal; pe a doua apare aceeași costișă de deal, dar fără țăranii din față; și a treia reprezintă un drum de la marginea unui sat cu oameni ce se întorc de la oraș, probabil chiar aceeaș, care au pozat ceva mai de vreme.

            Aceste trei fotografii alcătuiesc un triptih fotografic: fiecare fotografie aparte conține părți din următoarea fotografie: la prima, în spatele țăranilor se văd aceleași case din a doua fotografie, care la rândul ei cuprinde o casă cu livadă (în dreapta) ce apare și în cea de atreia fotografie (în stânga).
           În drumul său spre meleagurile basarabene Margaret Bourke-White mai face câteva fotografii pe malul Prutului dar care țin mai mult de partea basarabeană a actualei regiuni Cernăuți. Iată care sunt ele și care au fost făcute se pare undeva prin apropierea satului Mamaliga:


Pentru a înțelege mai bine care a fost scopul acestei misiuni în România a corespondentei americane reluăm în încheiere un fragment din lucrarea lui Mihai Papuc „Misiunea Margaretei Bourke-White”:
”Întreaga afacere i-a pus pe gânduri pe ofiţerii români implicaţi în însoţirea şi facilitarea misiunii din România a cuplului american. La 17 ianuarie 1940, unul dintre ei raporta: “Impresia produsă în tot timpul acestui reportaj este că sunt interesaţi numai de actualitatea militară a anumitor puncte din ţară, asupra cărora au informaţii precise.” Şi, pentru că România traversa atunci o perioadă în care armata ei nu-şi îngăduia să glumească în relaţiile cu intruşii străini, la plecarea din ţară, Margaretei Bourke-White i-au fost reţinute toate clişeele realizate, spre a fi verificate de specialiştii din Marele Stat Major. Sau aproape toate, deoarece, la data aceea, ofiţerii români încă nu-şi permiteau să percheziţioneze o doamnă, până la os. Ca să nu mai vorbim şi de faptul că multe clişee puteau să fi fost scoase din ţară prin valizele diplomatice ale Legaţiei americane din Bucureşti.
 Suspiciunile se confirmă. Cert este că, la 26 ianuarie 1940, Margaret Bourke-White şi Walter Graebner încă mai erau instalaţi la Park Oteli din Istanbul, aşteptând să le parvină prin poştă clişeele despre care militarii români nu considerau că ar fi afectat siguranţa statului. În aceeaşi zi, un referat al Secţiei a II-a informaţii din Marele Stat Major preciza: “Sunt necesare măsuri generale ca asemenea vizite să nu mai fie admise.” Alt document, din 9 februarie 1940, referindu-se la Margaret Bourke-White, remarca: “Pe măsură ce stătea în ţară, dorea să-şi extindă sfera de cercetări şi documentare.” În aceeaşi zi, totuşi, i-au fost trimise la Consulatul american de la Istanbul numai 30 de clişee dintre cele pe care le realizase în România. Restul, i s-a comunicat, au fost distruse prin ardere la Marele Stat Major. În realitate, au fost păstrate în arhivele militare. La 14 februarie 1940, Frederick P. Latimer Jr., consulul garant al SUA de la Istanbul, a trimis clişeele respective la Ankara, unde Margaret Bourke-White şi Walter Graebner migraseră între timp. Şi unde foiau agenţi din toate serviciile importante de spionaj din Europa şi nu numai din Europa. Şi unde toţi ieşeau pe tarabe cu ce aveau mai interesant, trocul de informaţii fiind la ordinea zilei. În ciuda cenzurii operate de militarii români, răul fusese făcut. Există probe indubitabile că fotografiile în discuţie au ajuns unde se preconiza să ajungă.
 În vara lui 1940, după invazia sovietică din Basarabia şi Bucovina de Nord, câteva dintre fotografiile fortificaţiilor de pe Nistru, fără a se indica autorul, au apărut în ziarele de la Moscova. Ca să vadă cetăţeanul sovietic cu ce zid de oţel şi beton se confruntase viteaza Armată Roşie. Fortificaţiile erau fotografiate dinspre teritoriul român, în timpul edificării lor, şi soldaţii români angajaţi în lucrările de construcţie zâmbeau spre obiectiv. Pe parcursul bombardamentului american de la 1 august 1943, efectuat asupra Câmpinei şi Ploieştilor, avioanele decolate de la Benghazi au ţintit cu precădere rafinăria Creditului Minier de la Brazi, fotografiată din toate unghiurile de Margaret Bourke-White. Americanii nu au reuşit s-o distrugă atunci, dar o vor spulbera în campania de bombardamente declanşată la 4 aprilie 1944. Tot în această campanie au fost lovite precis şi alte obiective fotografiate de Margaret Bourke-White, pasămite, pentru revista Life: uzinele IAR din Braşov, unde se va fabrica o versiune de ultimă oră a redutabilului avion de vânătoare Messerschmitt 109, secţiile militarizate ale Malaxei, specializate în blindate şi tunuri anticar grele, precum şi terminalele petrolifere de la Constanţa.”


/>

sâmbătă, 24 martie 2012

Documente noi despre familia Rezzori

Născut la Cernăuţi, la 13 mai 1914 şi format ca artist între cele două conflagraţii mondiale în urbea cernăuţeană, marele prozator de limbă germană Gregor von Rezzori a creat, prin mistificări literare de cel mai bun gust, prin ironie şi metafore groteşti, miraculoasa ţară Magribinia. Ea nu poate fi găsită nici într-un atlas sau hartă a lumii, căci, după spusele prozatorului, ţara se află „la răsăritul de miază-zi”, iar „frontierele ei trec prin inimile şi sufletele locuitorilor ei”. Şi totuşi, Magribinia nu e alt ceva decât prototipul Bucovinei noastre, cu lumea ei eterogenă şi, totodată, atât de românească. Deşi aici, la Cernăuţi, mai ales graţie străduinţei excelentului germanist Petro Ryhlo, se vorbeşte şi se scrie destul de mult despre marele prozator german (o mărturie elocventă în acest sens este şi traducerea Istoriilor magribiniene în limba ucraineană în 1996), nu se face mai nimic pentru a sublinia apropierea dintre creaţia scriitorului şi realitatea românească interbelică. Chipurile, nu ne este convenabil. Dar câte lucruri nu nu ne sunt convenabile nouă, deşi sunt atât de folositoare pentru toţi?

Artist de mare valoare, Rezzori a reuşit să evoce în romanul său Istorii magribiniene subiecte elocvente şi a creat, cu mare măiestrie personaje inconfundabile, purtând nume atât de româneşti, dar, spre regret, şi cu trăsături de caracter foarte specifice nouă şi realităţilor cernăuţene de odinioară şi de acum, trăsături ce nu ne fac niciodată cinste. Desigur, Rezzori, ca artist, a hiperbolizat uneori aceste trăsături de caracter, poate a avut şi unele reminiscenţe subiective, dar nu putem să negăm că nu ne sunt cunoscute viciile şi metehnele personajelor sale cu nume atât de semnificative ca Mitocan, Caracriminalovici, Cleptomanovici-Cleptomanov, Pungaşiu ş.a.

În unul din ultimele sale romane, Murmur de moşneag („Greisengemurmel”), apărut şi în traducere românească (Catrinel Pleşu) la Editura Fundaţiei Culturale în anul 1994, Gregor von Rezzori revine la realitatea românească, dar de astă dată, spre surprinderea noastră, la cea postdecembristă. El s-a aflat în România la începutul anului 1990, imediat după revoluţie, când semnele îndelungatei dictaturi comuniste erau prezente peste tot, şi care, după mărturisirile scriitorului, nu prevăzuse că îi vor trezi „ura somnolentă de bătrân” [5, p. 81]. Trebuie să subliniem faptul, că în anii ‘30 ai sec. XX Gregor von Rezzori a trăit şi a practicat pictura aproape 4 ani în Bucureşti. Despre impresiile avute la revederea oraşului tinereţei sale Rezzori scria: „Nu mă aflam în căutarea urmelor mele ci pe urmele aşa-numitei revoluţii. Dar fireşte că la tot pasul dădeam peste mine însumi. Nu puteam scăpa de propriul meu trecut la Bucureşti (tot aşa cum nu pot scăpa de el nicăieri)... Mă aflam aici - după o jumătate de secol, cu doar două întreruperi fulgerător de rapide şi târzii – în ţara trecutului meu mai mult decât îndepărtat, din al cărui steag albastru-galben-roşu îmi făcusem un drapel al mitului meu. Păşeam pe un asfalt pe care-mi tocisem tălpile pantofilor ca tânăr flaneur cu garoafă la butonieră. Treceam pe lângă locurile viselor şi împlinirilor, bucuriilor şi durerilor, succeselor şi eşecurilor de odinioară... şi toate mi se întâmplau deodată, într-o dimensiune a timpului care nu era nici prezent nici trecut. Nimic nu trecuse: totul se petrecea în mine acum şi aici şi totuşi nu era prezent. Îmi ridicam ochii spre steagul albastru-galben-roşu din care fusese decupată emblema sistemului comunist şi mă gândeam: gaura din mijloc sunt eu”[6, p. 11].

Ne-au surprins şi destăinuirile sale referitoare la sentimentele sale «albastru-galben-roşu» şi, mai ales, faptul că se consideră «român get-beget», deşi recunoaşte că biologic are numai «o picătură de sânge diluat românesc în potpourri-ul arborelui genealogic, din partea străbunicii»[5, с. 81]. În anul 1994, întrun interviu acordat revistei „Dilema” scriitorul afirma: „Iar român sunt, printre altele, prin atitudinea mea faţă de lume: nu cred în nimic – adică cred în tot” [6, p. 11].

Desigur nu numai acest fapt ne-a îndemnat să pornim în căutarea unor noi date din biografia cunoscutului scriitor cernăuţean. După părerea noastră, orice detaliu, legat de viaţa şi activitatea lui Gregor von Rezzori în Cernăuţi, de rudele şi cunoscuţii apropiaţi are importanţă şi ne familiarizează cu mediul în care a trăit şi s-a format spiritual scriitorul. Orice aspect al biografiei sale îi poate ajuta într-un fel pe toţi aceia care încearcă să pătrundă în lumea miraculoasă a eroilor cărţilor sale.

Moştenitorul dinastiei imperiale austriece Otto von Habsburg în cartea sa „Idee Europa” sublinia, că în Cernăuţi exista o sinteză dintre perceperea naţională şi cea europeană, adica o poziţie superioară: „Aici, în mediul naţional mixt, s-a putut demonstra, că popoarele pot să obţină în crearea unei culturi comune rezultate impresionante, iar comunităţile religioase şi lingvistice pot sluji cu succes unei mari idei comune”. [7, p. 140].

La slujirea unei astfel de „idei comune” a fost trimis la Cernăuţi la începutul toamnei anului 1901 tatăl viitorului scriitor, tânărul tehnic-constructor Hugo von Rezori ( litera dublă z din numele de famile o va adăuga mai târziu fiul Gregor), absolventul Şcolii tehnice superioare din or. Gratz şi Viena, unde a studiat din octombrie 1895 până în iulie 1901.

Hugo s-a născut la 3 decembrie 1876 în familia consilierului ministerial din Viena, arhitectorului evanghelist Wilhelm Rezori şi Mariei Schmidt.

La Cernăuţi a ocupat diferite posturi în Direcţia ţinutală şi în Mitropolia Bucovinei. La 18 octombrie 1901 devine ajutor de constructor cu o leafă de 2680 coroane. Jurământul de credinţă împăratului Franţ Iosif I la depus la 31 octombrie acelaş an.

În legătură cu lărgirea Ministerului comerţului tânărului funcţionar i s-a propus la 12 noiembrie 1906 postul de constructor în departamentul tehnico-industrial al ministerului, însă Hugo von Rezori refuză şi rămâne la Cernăuţi.

În anul 1908 lucrează un timp orecare ca şef de secţie pentru construcţii la administraţia judeţeană Chiţmani. După revenirea la Cernăuţi, conform ordinului din 11 ianuarie 1909 „ingenerul biroului de stat pentru construcţii Bucovina Hugo von Rezori” [1, fila 14], îşi va exercita vremelnic funcţiile de constructor în Ministerul lucrărilor publice din Viena. În acelaş an, la 13 iunie, va reveni pentru totdeauna în Bucovina, unde va lucra în departamentul pentru construcţii de pe lângă administraţia ţinutală a Bucovinei.

În acelaş an în viaţa injinerului Rezori are loc un eveniment important – căsătoria. În registrul de cununie a persoanelor de confesiune romano-catolică, ce se păstrează în fondurile arhivei de stat din Cernăuţi, am depistat actul de cununie al lui Hugo von Rezori. În el merge vorba despre aceea că cunoscutul prelat Iosef Schmidt a oficiat cununia dintre „Rezori Nobilis Hugo” de 32 de ani, de confesiune evanghelică şi Klara Frank de 19 ani, fiica consilierului imperial Georg Ullmann din Graslitz de confesiune catolică. Nuni la ceremonia căsătoriei au fost profesorul universitar D-r Iulius de Roschmann şi consilierul August Röhmer [2, fila 397]. La 12 iulie 1910 în familia tinerilor căsătoriţi se naşte fiica Elise Margit, iar la 13 mai 1914 vede lumina zilei fiul Gregor.

După aproape 14 ani de zile, conform hotărârii tribunalului Cernăuţi din 31 mai 1923, căsătoria dintre Hugo von Rezori şi Klara a fost dizolvată [2, fila 397].

În timpul primului război mondial în urma ocupării oraşului Cernăţi Hugo se refugiază la Câmpulung şi Vatra Dornei, dar revine imediat de fiecare dată la Cernăuţi după retragerea armatei ruseşti.

Dosarul personal al lui Hugo Rezori, care se păstrează în fondul de arhivă al Mitropoliei bucovinene, ne informează despre aceea că în vremea instaurării administraţiei româneşti în ţinut „arhitectul-director clasa I Hugo de Rezori” îşi continuă activitatea profesională la Direcţia şosele şi poduri Bucovina. La 16 august 1920 Rezori depune jurământul de credinţă faţă de Regele Ferdinand I, dinastia regală şi Constituţia ţării [1, fila 63]. Statul român, prin intermediul Direcţiei de Culte, a recunoscut că el întradevăr s-a aflat „în slujba statului austriac de la 31 octombrie 1901 până la 30 noiembrie 1918, iar din 1 decembrie 1918 până la 31 decembrie 1925 în slijba statului român, adică 24 de ani şi 2 luni” [1, fila 68].

Fiind în serviciu la Fondul religionar ortodox al Bucovinei în problemele de arhitectură precum în paralel şi la Mitropolia Bucovinei până la pensionarea din 3 decembrie 1931 Rezori se simţea confortabil, deşi era reprezentantul confesiei evanghelice, o dovadă în plus a coexzistenţei paşnice şi tolerante a diferitor confesiuni religioase din Bucovina în perioada interbelică.

În anul 1934 în familia Rezori se întâmplă o mare nenorocire – moare fiica Else Margit. La 14 august 1934 ajuns în pragul disperării Hugo se adresează Consiliului eparhial cu rugămintea de ai acorda un ajutor bănesc de 1800 lei „pentru acoperirea datoriilor pe care le-a făcut în legătură cu boala şi moartea fiicei mele” [1, fila 67].

Dintre mulţimea de adrese, pe care le-a avut Hugo von Rezori la Cernăuţi, am reuşit să stabilim una din cele mai de vreme (1905) – Neuweltgasse, 20, astăzi str. Şevcenko, 32, unde la avut ca vecin pe cunoscutul pictor Vladimir Zagorodnikov (Neuweltgasse, 18). În anul 1914, anul naşterii fiului Gregor, părinţii trăiau pe aceiaş stradă, în casa de vizavi la Nr. 23a [8, p. 182], astăzi Şevcenko, 31.

În 1924, anul divorţului, cartea adreselor pentru Cernăuţi indică adresa din str. Grădinii (Gartengasse), 19. Aici un timp mai îndelungat a trăit şi Gregor, despre ce scrie în unul din cărţile sale („Flori pe zăpadă”; 1989), casă care spre regret se pare că a fost distrusă în perioada ocupaţiei sovietice.

E posibil ca Rezori să fi trăit un timp oarecare şi la Siret. Într-o scrisoare, adresată Consiliului eparhial al Bucovinei în anul 1936, Hugo Rezori indică adresa or. Siret, judeţul Rădăuţi, cei drept ulterior tăiată şi corectată cu „ str. Aviator Gagea, 38, Cernăuţi” [1, fila 88], astăzi str. Frunze. Proprietarul acestei case, după cărţile cadastrale, era arhitectul Paul Hitzigrat, adică colegul de meserie. Este posibil că în cazul dat, ca şi la alte adrese cernăuţene, Rezori se prezenta numai în calitatea de arendaş.

Din mulţimea de documente pe care le-am depistat în arhiva cernăuţeană se poate constata faptul, că Hugo Rezori era un specialist calificat în arhitectură şi construcţii. Într-o anchetă personală mărturiseşte şi despre pasiunea sa pentru arta fotografică. După mărturisirile fiului său aflăm şi despre aceia, că tatăl său era şi un pasionat vânător, căci nici după anul 1918 nu a dorit să se despartă de codrii fermecători ai Bucovinei.

Un document inedit, pe care l-am depistat în arhiva cernăuţeană, reflectă succesele pe care le-a obţinut Rezori în domeniul picturi. În fondul documentar al istoricului bucovinean Ion Iancu Nistor se păstrează o scrisoare semnată de funcţionarul Draghileanu în care merge vorba despre Hugo Rezori. În anul 1926 Mitropolia Bucovinei a organizat o exppoziţie la Paris şi Geneva la care s-au expus obiecte de artă din mănăstirile bucovinene. În scrisoarea din 28 mai 1926 organizatorul expoziţiei îl informează pe Ion Nistor, că la 5 aprilie acelaş an l-a rugat pe Hugo Rezori să-i ofere câteva acuarele pentru expoziţia de la Paris. Rezori a transmis aceste acuarele din Cernăuţi prin trenul ministerial cu care chiar atunci Nistor pleca la Bucureşti, dar, spre surprinderea lui Rezori, după întoarcerea tuturor exponatelor de la exppoziţia internaţională acuarelele sale nu au putut fi găsite. Astfel Draghileanu se vede silit să se adreseze lui Nistor cu rugămintea să organizeze „o cercetare pentru ca ele să fie găsite”, fiindcă Hugo Rezori „pretinde o despăgubire pentru pierderea ce au suferit-o” [3, fila 1].

Nu ştim cu ce s-a terminat acest incident neplăcut pentru pictor, dar el ne confirmă faptul, că la acea vreme în proprietatea lui Rezori se aflau tablouri de o reală valoare artistică, dacă domnul Draghileanu a socotit de cuviinţă să le expună la expoziţia din Paris. Astăzi în depozitele muzeelor cernăuţene se mai păstrează 26 de lucrări (acuarele) ale pictorului Rezori şi anume 15 în Muzeul etnografic regional, iar 15 în Muzeul dfe artă Cernăuţi. Majoritatea lucrărilor reprezintă bisericilor şi mănăstirilor din Bucovina de sud cu excepţia bisericiilor din Horecea şi Toporăuţi precum şi a mănăstirii Hreşceatic.

Analizând procesul literar din Bucovina în prima jumătate a secolului XX criticul literar, traducătorul P. Ryhlo afirmă, că întrun spaţiu mic de câteva mii de kilometri pătraţi într-o periodă mică de timp s-au format cel puţin 4 litaraturi autonome – germană, ucraineană, română şi evreiască (idiş) – care funcţionau la un nivel de valoare reală, împotriva unor condiţii nefavorabile de dezvoltare – constrângeri naţionale şi lingvistice, provincialismul, mediul cultural, izolarea faţă de „marele” proces literar, strâmtoarea geografică şi psihologică” [7, p. 135]. Şi întradevăr, chiar în aceste condiţii, reprezentanţii acestor culturi au atins culmile literaturilor lor naţionale. Alături de O. Kobylianska, P. Celan, M. Streinul unul din cele mai onorabile locuri în această listă îl deţine neobositorul mistificator, „magribinianul” Gregor von Rezzori.



Note

1. Arhiva de Stat a regiunii Cernăuţi (A.S.R.C), F-320, Mitroploia Bucovinei, inventar 3, dosar 3585. 2. A.S.R.C., F.- 1245; Registrele actelor stării civile (cărţile mitrice) ale actualei regiuni Cernăuţi, inventar 14, dosar 24. 3. A.S.R.C, F.- 988, Nistor Ion Iancu – om politic, istoric român, inventar 1, dosar 139. 4. A.S.R.C., F. – 147 Judecătoria mixtă Cernăuţi, inventar 27, dosar 3. 5. von Rezzori Gregor, Greisengemurmel// Arc, № 3-4 (11-12). -1994. р. 81. 6. von Rezzori Gregor, O armă împotriva demonilor – râsul// Dilema, № 104б, 6-12 ianuarie 1994, p. 11. 7. Ryhlo P.; Relaţii interetnice şi interculturale în Bucovina 1918 – 1940 .//Bucovina 1918 – 1940.: influenţe exterioare şi dezvoltarea internă. – Cernăuţi. – 2005. p.326. 8. Adressbuch von Czernowitz samt Vorstädten. Kalender 1914. –Czernowitz. -381 S.