POETUL FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU „PITICIA” DINTOTDEAUNA A POLITICIANIŞTILOR ROMÂNI

În ziarul „Plai Românesc”, nr.6, iunie 1998, a fost publicat articolul „O pagină eminesciană întreagă”, semnată de scriitorul şi cercetătorul literar Ion Filipciuc, articol surprinzător prin originalitatea unor idei şi concluzii. Autorul propune o interpretare spectaculoasă a unor date biografice ale poetului, susţinând de fapt afirmaţiile cercetătorului Theodor Codreanu despre „dubla sacrificare a poetului”.

În linii mari consideraţiile autorului ar putea fi reduse la următoarele idei. În prima jumătate a anului 1883 Mihai Eminescu ar fi căzut victimă în mâinile politicienilor din tânărul Regat al României, precum şi ai celor din Austro-Ungaria. „Nebunia” lui ar fi fost o înscenare a lor, iar internarea poetului la sanatoriul vienez nu ar fi fost altceva decât o „garanţie din partea politicienilor români către curtea imperială austro-ungară că ziaristul de la cotidianul”Timpul” din Bucureşti M. Eminescu nu mai are cunoscuta şi temuta autoritate publicistică”. Materialele publicate în presa vremii despre nebunia poetului ar fi venit să convingă Viena că ziaristul Eminescu „a fost eliminat dintre riscurile dezvăluirii şi incriminării tratatului secret dintre Regatul României şi Imperiul Austro-Ungar”.

Câteva documente referitoare la Eminescu din acea vreme, pe care le-am descoperit în arhivele administraţiei bucovinene, precum şi în publicistica poetului, ne-au îndemnat să ne exprimăm unele opinii în corelaţie cu concluziile la care a ajuns cercetătorul Ion Filipciuc.

Publicistica lui Eminescu, prin strălucirea expresiei şi limpezimea ideilor, ne arată direct care erau duşmanii interni şi externi ai poetului. Pamfletele eminesciene la adresa camarilei liberale, a celor „zăpăciţi de ambiţii, de lustrul şi trâmbiţa frazelor mari şi fără fond”, a celor ce erau „incapabili de-a avea „simţ istoric” răscoliseră întreaga opinie publică. Concepţia politică şi socială a poetului capătă formularea ei cea mai desăvârşită în ultimele articole de la „Timpul”, în ale cărui coloane se concentrează roadele din partea cea mai agitată a vieţii sale. Fiind în plină maturitate a geniului poetic, având o minte ascuţită în disecarea chestiunilor politice şi sociale, el pune în discuţie (este nevoit să pună în discuţie!) problema teritoriilor româneşti aflate sub ocupaţie străină. Din fragedă tinereţe poetul le străbătuse pe jos, cu piciorul, le cunoscuse mai întâi în mod direct, dar şi cu documentul în mână ceva mai târziu. Deşi o bună parte din teritoriile locuite de români se aflau sub cotropire străină, Eminescu le vedea într-o singură ţară, într-o Românie virtuală, ceea ce deveni realitate mai târziu.

„Cazul Grădişteanu” la care ne vom referi, mai ales pentru afiliaţiile sale actuale, este foarte caracteristic pentru publicistica eminesciană, dezvăluind violenţa cu care reacţionează ziaristul de la „Timpul” „în faţa maşinaţiilor politicianiste” ce nu ţineau seama de soarta românilor aflaţi sub altă stăpânire.

La 5 iunie 1883 a fost dezvelită la Iaşi statuia lui Ştefan cel Mare, ocazie de care s-au folosit guvernanţii adunaţi „împrejurul bronzului ce reprezintă pe marele Domn nu spre a-l glorifica pe el, ci spre a lustrui nulităţile lor sub razele numelui său”. „Lumea mai bună”, după cum notează Eminescu, nici nu a luat parte la această serbare. Poetul, deşi venise la Iaşi, n-a participat la dezvelirea monumentului, preferând să stea la „Bolta rece”, „zâmbindu-şi singur”. La banchet, în prezenţa regelui Carol, a fost însărcinat să ţină un toast în sănătatea regelui un oarecare domn Grădişteanu, deputat în Constituantă. Iată cum descrie Eminescu acest moment: „În fine clasicul d. Grădişteanu spune că - într-o exploziune de dragoste – „bea în sănătatea femeilor române, căci atât valorează un popor cât valorează femeile sale”. A esploda pentru atâta lucru dovedeşte un grad aproape necuviincios de combustibilitate”. Tot atunci domnul Grădişteanu se adresează regelui cu următoarea frază: „Eu văd în Maiestatea Ta nu pe regele României, ci pe regele românilor, cu concursul cărora Maiestatea Ta vei recăpăta pietrele preţioase ce mai lipsesc încă din coroana lui Ştefan cel Mare”, frază ce a fost primită cu aplauze frenetice şi cu strângeri prieteneşti de mână din partea regelui.

În primul său articol (18 iunie 1883) Eminescu subliniază „că cei ce speculează patriotismul şi naţionalitatea la umbra mormintelor (...) compromit poziţiunea conaţionalilor din alte ţări”.

Câteva ziare din Austria („Neue Fraie Presse”, „Deutche Zeitung”, „Pester Lloyd”) au relatat despre acest incident, neliniştindu-i astfel pe „calmii oficioşi din Viena” şi prin neadevărurile istorice pe care le-au vehiculat cu această ocazie, au lovit dureros în imaginea poporului român.

În următorul articol din „Timpul” (21 iunie 1883) Mihai Eminescu publică comunicatul oficial al guvernului („fanfaronadă ticăloasă”), care îi smulg lui Eminescu emoţionante pagini, lovind şi el cu vehemenţă în „onorabila adunătură”. Deşi în comunicatul oficial guvernul încearcă să convingă opinia publică că d-l Grădişteanu a vorbit ca o persoană particulară, poetul condamnă „toată tagma oficială”, care „găseşte firesc şi cuviincios ca să luăm Basarabia, Banatul, Bucovina, Transilvania la sfârşitul mesii, cu armata de sticle goale şi de pahare sparte. (...) Rezultatul cel mai întâi şi cel mai trist este de a profana şi pângări un ideal frumos, o ideie patriotică şi măreaţă, care desigur pentru moment e respinsă de toţi oamenii politici şi chiar de patrioţii înţelepţi, dar care are dreptul să doarmă tainică şi liniştită în cugetul câtorva nobili visători. A o lua cu brutalitate din casta ei locuinţă şi a o da pe mâna oficialilor este tot atâta ca şi cum ai târa o virgină în saturnalele curtizanilor”.

Eminescu îi stigmatiza cu următoarele cuvinte: „Aţi vrut în faţa lui Ştefan cel Mare să ridicaţi piticia voastră până la înălţimea marelui Domn, neputând a-i aduce prinos mari şi nobile fapte, i-aţi adus declamaţiuni seci şi provocări după masă, fără să vă gândiţi că după beţie vine deşteptare şi că beţia cuvintelor e mai periculoasă decât a vinului. A doua zi v-aţi trezit cu doftorul la căpătâi şi cu d-l reprezentant al Austriei în salonul Ministerului Afacerilor Străine. Mergi dară, d-le Dimitrie Sturza, mergi după obicei, îngenunche-te într-un comunicat umil, cere iertăciune, arde la Bucureşti ceea ce ai adorat la Iaşi!

Astfel nu făcea Domnul Ştefan când sărea din Suceava şi da piept la patru hotare. Domnul nu vorbea multe, mai cu seamă după masă, dar nici hanul tătarilor, nici califul musulmanilor, nici regele Poloniei, nici regele Ungariei nu l-a văzut cerând iertare decât de la Dumnezeu”.

Acestea practic sunt ultimele cuvinte pe care le-a scris Eminescu înainte de a fi internat în sanatoriul de la Ober-Döbling de lângă Viena. Vina bolii care-l loveşte, cu atât mai mult înscenarea ei, ce pare totuşi neverosimilă, o poartă, în cea mai mare măsură, guvernanţii de tip grădiştean. Deşi de multe ori pătimaşe, excesive, atacurile poetului îndreptate împotriva cercurilor guvernamentale ni se par a fi totuşi îndreptăţite.   

Eminescu cunoştea mult mai multe lucruri referitoare la politica găunoasă dusă de aceşti politicianişti, despre care însă, din interese majore pentru ţară, prefera să tacă. Unele din acestea puteau fi şi tratatul secret negociat între Regatul României şi imperiul Austro-Ungar, şi desfiinţarea Societăţii "Carpaţi", şi activitatea agenţilor secreţi ai imperiul vecin în structurile guvernamentale de la Bucureşti ("agenţi provocatori ai străinătăţii") ş. a.

Dosarele de arhivă ale vremii păstrează o mulţime de rapoarte secrete trimise de agenţi austrieci din România. În parte, ele se referă la pregătirea şi desfăşurarea Adunării naţionale de la Putna din 1871, la evenimentele determinate de aniversarea a 100 de ani de la anexarea nordului Moldovei şi, mai ales, la mişcarea de protest din România provocată de acest trist "jubileu", precum şi la activitatea Societăţii "Carpaţi" din 1883.

În toamna anului 1875 procuratura din Cernăuţi raporta aproape zilnic despre confiscarea gazetelor venite din România, în care se conţineau articole referitoare la Bucovina. La 13 octombrie au fost interzise "Curierul de Iaşi" pentru articolele "Bucovina", "La jubileul Bucovinei" şi "La Bucovina", "Românul" - pentru articolul "Răpirea Bucovinei", "Reforma - pentru informaţia "În zilele de 21, 22 şi 23 septembrie curentu...", "Alegătorul liber" - pentru articolul "Răpirea Bucovinei", "Curierul" - pentru informaţia "Fraţi români...". La 19 octombrie sunt interzise "Apărătorul legii" - pentru articolul "Fraţi români din Bucovina", "Trompeta Carpaţilor" - pentru informaţia "Programul comemorării lui Grigore Ghica Voievod", "Curierul de Iaşi" - pentru articolele "La mormântul gloriosului martir Grigore Ghica Voievod" şi "Unirea de la Putna".¹

O adevărată goană se declanşase în Bucovina după faimoasa broşură "Răpirea Bucovinei" scrisă după documente autentice şi tipărită în limbile română şi franceză ("Rapte de la Bukowine d'apres des documents autenthiques, Guillaumin et Co libraires, rue Richelieu, 14. 1875 ") şi adusă la Cernăuţi de către Eminescu în mai multe sute de exemplare. Tribunalul din Cernăuţi, prin ordinul nr. 1174 din 16 octombrie 1875, interzicea răspândirea broşurii şi cerea confiscarea imediată a ei. Administraţiile judeţene transmit cu regularitate despre măsurile interprinse în scopul de a descoperi broşura. În rapoartele administraţiilor judeţene Câmpulung (27 octombrie), Rădăuţi (30 octombrie), Chiţmani (3 noiembrie), Vijniţa (5 noiembrie), Siret (6 noiembrie)² se dezvăluie excepţionala însemnătate a broşurii, care prin documente din arhiva lui Eudoxiu Hurmuzachi (la care lucrase şi Eminescu), demască târgul infam al celor trei imperii, prin care a fost ocupată şi anexată "partea cea mai frumoasă" de nord a Moldovei.

Dacă revenim la anul 1883, urmează să menţionăm câteva documente legate de activitatea Societăţii "Carpaţi"³. Ea a fost înfiinţată la 24 ianuarie 1882 şi Eminescu, ca membru fondator al ei, spera „să producă o schimbare radicală în politica României faţă de românii din teritoriile aflate sub administraţie străină".

Activitatea societăţii a fost urmărită cu mare atenţie de către conducerea de la Viena, care ştia prea bine că românii, veniţi din provinciile aflate sub ocupaţie străină, intenţionau să schimbe soarta istorică a ţării prin unirea tuturor pământurilor româneşti.

Astfel Ministerul de Interne austriac trimitea la Cernăuţi spre cunoştinţă copia următorului document primit din Bucureşti:

"Notiţă, dată în Bucureşti, 16 mai 1883. Ieri Societatea "Carpaţilor" a sărbătorit în sala Orfeu cea de-a 35-a aniversare a revoluţiei din Transilvania, la care au participat 77 de persoane... Sala era împodobită, ca şi la ultimul bal al Societăţii, cu stemele tuturor provinciilor româneşti, numai că de astă dată în locul tricolorului flutura drapelul roşu al revoluţiei.

Pe pereţi se puteau vedea transparante cu numele conducătorilor revoluţiei şi cu apeluri care cereau unirea provinciilor ungureşti cu patria-mamă. La banchet nu a participat nimeni din activiştii importanţi, afară de Laurean, proprietarul "României libere", mulţi redactori, secretarul Academiei Bariţ, 4 ofiţeri în termen şi o grupă de români din Transilvania care erau ca oaspeţi.

Laurean a ţinut un toast despre unirea românilor din Transilvania cu românii din regat. Bariţ a vorbit despre regimentele militare române, despre dorobanţi şi despre muzica de regiment.

Până aproape de ora două s-au interpretat cântece naţionale ca „Deşteaptă-te, române”, „La arme” ş. a.

Azi „România liberă” a publicat un articol consacrat special acestei comemorări care s-a terminat cu următoarea frază: „Înainte! Victoria definitivă şi viitorul aparţine cauzei naţionale”⁴.

Într-o scrisoare din 25 iunie 1883, adresată de către Ministerul de Interne din Viena preşedintelui Bucovinei Alesani, este vorba din nou despre Societatea „Carpaţi” din Ploieşti cu referire directă la Mihai Eminescu. Iată care este conţinutul acestei scrisori:

„Din izvoare confidenţiale aflăm că în Bucureşti, Ploieşti, precum şi în alte oraşe mai mari ce sunt mai aproape de graniţele noastre se constituie filiale ale Societăţii „Carpaţilor”.

Membrii titulari în mare majoritate sunt foştii cetăţeni din teritoriile răsăritene ungare din Transilvania, din Banat şi din Bucovina.

Cât priveşte societatea din Ploieşti, ea are peste tot în oraşele de lângă frontieră Câmpina, Urlaţi, Mizil, Vălenii de Munte oamenii lor, care contribuie la dezvoltarea societăţii.

Aceşti agenţi vin de peste tot la Ploieşti, unde asistă la adunări, fac rapoarte, sacrificându-se orbeşte ideilor naţionale. Aceste întruniri se ţin în mare taină şi despre cele văzute acolo nu se vorbeşte nimic.

Societatea dispune de bani, care se acumulează din teritoriile noastre, precum şi de la membrii societăţii care plătesc cotizaţii.

Toată corespondenţa, exceptând poşta, se poartă numai la cererea membrilor de încredere ai societăţii.

Referindu-ne la ordonanţa din 26 mai a. c. nr. 2753/M. I., avem onoarea să Vă trimitem lista celor mai activi membri ai societăţii, care trăiesc în principalul oraş al României, precum şi în oraşele din provincie.

Viena, în 25 iunie 1883”⁵.

Al patrulea în lista anexată scrisorii este arătat „M. Eminescu, redactor la „Timpul”, alături de care îi întâlnim şi pe Dimitrie Laurean („redactor la „România liberă”), Al. Ciurea ( „jurnalist”), B.P. Haşdeu ( „director al Arhivelor Statului”), A. Chibici („funcţionar la Căile Ferate Române”), I. Slavici („profesor”), V. Micle („scriitoare”), V. Maniu („deputat”), T. Maiorescu („avocat”), I. Creangă („profesor”)⁶... Frumoasă şi simbolică această alăturare de nume!

Şi iată că această societate, gândită şi fondată în mare parte de Eminescu, societate care întrunea cele mai valoroase personalităţi româneşti ale vremii, este desfiinţată la 28 iunie 1883 din ordinul guvernului, ordin impus, desigur, si de această dată de mai marii din Viena. E semnificativ faptul că în această zi P. P. Carp transmitea chiar din Viena ordinul „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”

În concluzie, putem afirma că cei care erau interesaţi în izolarea marelui poet veneau în primul rând din „onorabila adunătură” a guvernanţilor cu foloase imediate şi meschine. Eminescu, prin adevărurile rostite, prin activitatea sa nu convenea nici imperiului vecin, imperiu construit pe fărădelege, uneltire şi minciună, nici guvernanţilor şi politicianiştilor din propria ţară.

Indiferent însă de locul unde au fost urzite planurile de înscenare a nebuniei poetului ( se pare că totuşi în împrejurimile Bucureştiului. Vezi: Ion Filipciuc, Un bilet pentru neant, în „Plai Românesc”, nr. 12, decembrie 1999, şi în nr. 1, ianuarie 2000), cei care l-au realizat, conştient sau inconştient, au fost politicienii (politicianiştii!) de la Bucureşti.

Chiar dacă rămânem adepţii ideii că boala lui Eminescu a izbucnit cu adevărat în vara lui 1883, ea a fost deasemenea, înainte de toate, un rezultat al atitudinii iresponsabile şi indiferente a politicienilor şi guvernanţilor vremii faţă de soarta neamului românesc, faţă de reprezentanţii lui de valoare.

Să sperăm, iar speranţa e foarte vagă, că astăzi ei sunt cu totul altfel şi naţiunea română e capabilă să-şi croiască independent şi cu demnitate propria istorie. Realitatea este totuşi dezolantă, iar prestaţia unor lideri şi a unor structuri guvernamentale face ca tot ce a scris Eminescu despre ei la 1883 să fie foarte actual  şi în prezent. Dar să rămânem optimişti, căci tot marele poet scria: „Ei, dar românii sunt păţiţi şi nu vă vor asculta. Alte mâini, mai pure, alte inimi, lămurite în flacăra durerii şi a abnegaţiunii, vor ridica semnul tainei celei mărturisite înaintea unui popor ce-şi aşteaptă mântuirea, nu mâini de negustor de vorbe şi de principii, nu mâini de speculanţi de sentimente”.

În splendida parabolă argheziană din „Cimitirul Buna Vestire” Eminescu apare printre primii care participă la „învierea” valorilor de rezistenţă în timp, la mântuirea poporului român, deşi în aceeaşi parabolă, pentru autorităţile unei societăţi degradate, cum a fost cea a lui Eminescu, dar, într-un fel, şi cea a lui Arghezi, Poetul a fost şi acuzatul numărul unu. De aceasta era ferm convins Tudor Arghezi, omul căruia i-a fost dat să se apropie cel mai mult de geniul şi simţirea Luceafărului.

                  NOTE:

1. Arhiva de Stat a regiunii Cernăuţi, F-3, inv. 1, dosar 4007, f. 1-38.

2. Ibidem, dosar 4009, f. 1-29.

3. Ibidem, dosar 4618, f. 1-28.

4. Ibidem, dosar 4711, f. 1-12.

5. Ibidem, dosar 4618, f. 20-21.

6. Ibidem, f. 9-11.