ȚARA SFÂNTĂ

sau 7 zile în care am cunoscut Israelul

ZIUA A DOUA

Eli păstrează intriga. Într-un fel ne creează mereu surprize. Nu ne anunță care vor fi etinerariile noastre de fiecare zi. Așa numai câte puțin dimineața: ”Astăzi vom pleca spre nord.” Eu mai știu că va fi un program puțin scurtat din pricina mea: am spre seară 2 întâlniri, deaceea astăzi vom fi mai ”aproape de casă”, ca seara, după 17.00 să fim la hotel.

Acra (ebraică עַכּוֹ, Akko, ʻAkkā), denumit în epoca elenistică Antiochia tis Ptolemaidos (greacă Αντιόχεια της Πτολεμαΐδος) sau pe scurt: Ptolemaïs, iar în epoca cruciată Saint-Jean d'Acre, este un oraș din vestul Galileei în Districtul de Nord din Israel. Este situat pe coasta Mării Mediterane, la nord-est de golful Akko, 23 km la nord de Haifa. La sfârșitul anului 2007, populația localității era de 46.000 de locuitori.[1], majoritatea evrei, iar o minoritate arabi.

Akko este unul din porturile cele mai vechi din lume, ale cărui începuturi se pierd în negurii epocii bronzului timpuriu. Vreme de generații a fost un punct cheie pentru controlarea Palestinei sau a Țării Sfinte, deoarece poziția sa pe o zonă largă de coastă permitea un acces prielnic spre restul Galileei și interiorul țării.

A cunoscut perioade de înflorire și de decădere și a trecut prin mâinile multor cuceritori. A cunoscut apogeul când a servit drept capitala Regatului cruciat al Ierusalimului, în secolul al XIII-lea, și mai târziu ca reședință a lui Ahmed Al Djazzar, la finele veacului al XVIII-lea. În secolul al XIX-lea, însemnătatea sa a scăzut în favoarea orașului Haifa, care i-a luat locul ca port principal în nordul țării. Dezvoltarea sa a fost de atunci cu mult încetinită.

În anul 2001, partea veche a orașului Akko a fost declarată de UNESCO ca loc din patrimoniul mondial. În anul 2008, și locurile sfinte ale religiei bahaiste, aflate la Akko și în Galileea de vest, au fost recunoscute, de asemenea, de către UNESCO ca loc protejat din patrimoniul universal. În oraș și în împrejurimile lui se află Al Bahja, locul cel mai sfânt al religiei bahaiste.

(Wikipedia)

         Eu l-am reținut mai mult ca Aco și că este un oraș cu o vârstă de... 5000 ani și cu unul din cele mai vechi porturi din lume. Desigur vizităm în primul rând partea veche a orașului. Prima escală o facem în partea de nord a zidurilor cetății, exact pe locul unde la 1799 Napoleon a încercat asedierea cetății cruciaților.

La pescuit sub zidurile cetății

Cartier arab din interiorul cetății

După ce parcăm mațina observ că tranșeele de lângă zidurile de apărare, ridicate de Napoleon pentru a putea da asaltul cel mare, sunt acoperite de maci roșii. Aș vrea să cred că sunt sufletele soldaților francezi, care astfel revin în fiecare an vederii și amintirii noastre. Napoleon după un asediu de 2 luni de zile este nevoit să recunoască înfrângerea și prin Alexandria să revenă în Franța. Pricina înfrângerii, spun unii, ar fi aceea, că sistemul de apărare al cetății era condus de ofițerul englez Sidney Smith. Alții, desigur, susțin că meritul este al lui Ahmed al-Jazzar (călăul „măcelar” din Egipt), guvernatorul rebel din Akko. Și numai evreii știu sigur că dacă pe pașa Ahmed al-Jazzar  nu l-ar fi ajutat cu devotament evreul Haim Farhi cine știe unde ar fi ajuns armata lui Napoleon atunci. El cel puțin credea că Asia trebuia să fie la picioarele lui: ”Dacă aș fi cucerit Akkra, armata franceză ataca Damascul și într-o clipă era pe Eufrat... Aș fi ajuns la Constantinopol, în India... Aș fi schimbat fața lumii”. Ghidul Vera din Haifa, pe care am cunoscut-o ceva mai târziu, crede că, dacă Napoleon ar fi cucerit Akko, numai urma și războiul împotriva Rusiei și alta ar fi fost poate și soarta Rusiei, țara de baștină a Verei; alta era poate și soarta noastră.

Pe una din străzile cetății Akko

Pe una din străzile cetății Akko

Farul din Akko cu tarabele arabilor

Pe una din străzile cetății Akko

Următoarea escală o facem la farul din Akko, cel care pe vreme bună se poate vedea atât din Haifa cât și de la frontiera cu Libanul, de la Rosh Hanikra. Vremea devine din ce în ce ma instabilă, un vânt puternic dinspe marea Mediterană face ca valurile să capete proporții din ce în ce mai mari. O ploaie, aproape torențială, ne ascunde sub acoperișurile câtorva tarabe arabești, care târguiesc cu un asortiment bogat de produse, printre care, totuși se evidențiază scoicile de mare. Deși majoritatea locuitorilor orașului Akko o constituie evreii, aici în orașul vechi (în interiorul cetății cruciaților) trăiesc numai arabi. Cu unul, ascuns și el de urgia ploii sub acelaș acoperiș, încerc să schimb câteva vorbe. Spre uimirea mea îmi răspunde cu ușurință în limba franceză. Aflând că sunt român, mi se destăinuie că a fost de mai multe ori la Constanța în calitatea sa de marinar și că i-a plăcut mult ”slivovița” (cred că confundă pălinca românească cu băutura slavilor din sudul Dunării) pe care a servit-o acolo. Cunoștințele lui de franceză se lămuresc prin originea sa marocană. Acum la pensie s-a stabilit aici în Israel și în timpul liber vine la malul mării ca să privească în liniște la nesfârșit marea (sau nesfârșita mare) și corăbiile ei.

După ce apare din nou soarele pornim pe jos să vizităm farul ( ca să aflu pentru prima dată că nu limina se învârtește la el, ci mai bine zis întunericul în jurul luminii-lămpi ), portul ( acum servește cu nave ușoare numai pe turiștii veniți din cele patru părți ale lumii), străzile înguste și întortochiate ale cetății cruciaților, piața Veneția (evident, romanii aveau în fiecare oraș cucerit o piață Veneția) cu turnul orologiului în spate, moscheea Jezzar Pasha și atâtea alte locuri însemnate. Tot în interiorul cetății, aproape de port vedem un han (caravanserai), în care pe vremuri se opreau caravanele de negustori. Jos în interiorul curții se țineau noaptea animalele, iar sus la etaj erau camerele pentru dormit. Astăzi acest caravanserai servește numai ca obiect turistic, fiind chiar unul din cel mai bine păstrat de pe glob.

Interiorul curții de la caravanserai

Interiorul curții de la caravanserai

Turnul cu orologiu de la caravanserai

După ce ne urcăm pe zidurile cetății de o grosime, cum scriu sursele istorice, ”de cincisprezece pâna la treizeci de picioare” ne dăm mai bine seama de ce nu a putut fi ea cucerită de către oștirile lui Napoleon.

Pe zidurile cetății cruciaților de la Akko

La amiază poposim la o minunată sinagogă din cartierul nou al orașului Akko. Ne salutăm chiar cu proprietarul ei, dar fiind vremea unei pauze programate este nevoit să ne lase singuri, când avem posibilitatea s-o admirăm mai mult din exterior.

La porțile sinagogei din Akko

După amiază pornim spre  Rosh Hanikra de la frontiera cu Libanul. După ce ne luăm rămas bun de la ”statuia” lui Napoleon de la marginea orașului Akko ne îndreptăm mai întâi spre gospodăria unui chibuț (kibbutz) din apropiere.

La ieșirea din Akko

În drum spre  Rosh Hanikra

La orizont (în centru) ”statuia” lui Napoleon

Tot aici avem ocazia să vedem și sediul unui muzeu al holocaustului cu amfiteatru, construit special pentru diferite întruniri, manifestări sau festivaluri. Alături de amfiteatru trece un apeduct din vremea romană.

Sediul muzeului holocaustului

Amfiteatrul

Apeductul de pe vremea romană

Chibuțul, fiind o gospodărie agrară colectivă foarte răspândită pe vremuri în Israel (înființat la începutul sec. XX de către adepții sionismului), ne aduce aminte de fostele noastre colhozuri. De altfel, în perioadele când evreii s-au îndreptat în număr mare către noua lor patrie, Chibuțurile au fost centre de integrare. Deși astăzi în chibuțuri trăiesc 2-3 % din populația țării, ponderea chibuținilor în viața politică și mai ales în cea militară este foarte mare. Cândva ei erau socotiți elita țării, dintre ei ridicându-se mari oameni de stat. Să amintim că Ben Gurion, cel dintâi prim-ministru al țării, a stat până la capătul vieții într-un chibuț.Ceea ce am văzut în chibuțul vizitat de noi ne întărește în ideia că un declin al solidarității colective a pătruns și aici. Din cele mărturisite de Eli, care a trăit pe vremuri un scurt timp într-un chibuț, chibuțurile de astăzi tot mai puțin se aseamănă cu cele de la începuturi. Treptat și în viața chibuțului au pătruns alte relații sociale decât cele ale comunei socialiste. Astăzi de exemplu, automobilele unui chibuț pot fi nu numai o proprietate comună, ci și una privată, fapt ce nici într-un caz nu putea avea loc cu câteva zeci de ani în urmă. Înfățișarea întreprindelor, mijloacelor de producție și chiar a caselor de trăit ne amintesc de viața colhoznică a țăranilor noștri de până la 1990 din satele nordbucovinene. De fapt de comparație nici nu poate fi vorba – aici oamenii intrau de bună voie în chibuț (și ieșeau), se foloseau din plin de roadele muncii lor pe când la colhozuri... Vilele în care trăiesc chibuținii ne amintesc mai mult de casele noastre de odihnă de cândva, deși îngrijite frumos ele nu pot avea căldura și frumusețea unei case proprii, căldura casei părintești. Deși... cine știe. 

Și din nou la drum, drum ce ne apropie cu fiecare kilometru de frontiera cu Libanul.

Drumul spre Liban

La orizont - stânca Rosh Hanikra

Marea în apropiere de Rosh Hanikra

Nordul Israelului cu cea mai multă verdeață naturală a țării

Urcușul spre Rosh Hanikra

De aici,  de pe înălțimile maestoasei stânci albe de la Rosh Hanikra se vede marea în toată splendoarea ei. Eli ne spune care este distanța în km spre est, mai întâi până la Cipru, apoi și până la Roma. Spre sud se văd zidurile cetății de la Akko și când e vreme bună chiar și farul de la Haifa (aproape 50 de km). Aici este una din cele mai păzite porțiuni de frontieră a Israelului și una din puținile locuri unde frontiera maritimă este delimitată cu trosuri speciale vizibile deasupra apei. De aici, din sudul Libanului, de multe ori s-au întreprins atacuri cu rachete, care au ajuns de multe ori și la Haifa, aducând atât pagube materiale cât și pierderi de vieți omenești. În largul mării se pot vedea câteva vase militare israeliene ale poliției de frontieră.

Marea Mediterană văzută de pe Rosh Hanikra (spre sud)

 Marea Mediterană văzută de pe Rosh Hanikra (spre est, direcția Cipru) 

Delimitarea maritimă între Israel și Liban

La granița de pe uscat între Israel și Liban întâlnim mulți turiști, care își facă poze pe fundalul sârmei ghimpate. Ne alăturăm și noi cu atât mai mult că turiștii sunt niște chinezoaice tinere și frumoase. În aceste 7 zile petrecute în Israel am avut impresia, că am întâlnit cei mai mulți turiști din Rusia (explicație: țara ortodoxiei, vin la originile creștinismului), dar  și din China, fapt ce-și găsește mai greu explicație.

Spre Liban

La 20 de metri de Liban

Frontiera libanezo-israeliană

La frontieră

La băieți frumoși fetele dau busna

Cu turiști din China la frontiera libaneză

Ne odihnim la terasa unui bar, construit chiar în stânca Rosh Hanikra. Jos, pe malul mării, trecea cândva calea ferată Haifa-Beirut, astăzi numai un funicular mai poartă turiștii de pe înălțimile stâncii la tunelul ce lega cândva Libanul și Israelul.

Vedere spre Cipru (aproximativ 200 km)

La terasă

La bar au încercat să mă convingă că este locul destinat copiilor... Și eu care...

Cu funicularul

Marea Mediterană la Rosh Hanikra

Revenim la Haifa pe acelaș traseu. Seara o întâlnire la hotel cu fostul cernăuțean Iașa și alta la restaurant cu fiicele poetului Meer Haratz (și el un renumit cernăuțean, cel care l-a tradus aproape integral pe Mihai Eminescu în limba idiș) Sima și Braina. 

Cernăuțeanul Iașa

Braina Reichman-Haratz

Sima Pelman-Haratz

P.S.: Din eroare s-au pierdut 146 de fotografii, făcute în prima parte a acestei zile. Pentru cetatea cruciaților din Akko am folosit câteva imagini de pe Net și anume portalul
http://www.google.ro/search?q=akko+israel&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=wfaLUeLdH46u7AbKzoDAAw&ved=0CEkQsAQ&biw=1331&bih=602