sâmbătă, 28 decembrie 2013

Bine ai venit la noi, An Nou!


Bine ai venit la noi, An Nou!


Marianna Goncearova
Când cineva sosește în ținutul nostru el trebuie să aibă multă putere și bărbăție pentru a nu înnebuni de impresii. Și chiar când sosește la noi Anul Nou, cred că la fel  e foarte mirat și surprins de o invidie neînțeleasă.
 Problema constă în aceea, că în orașul nostru de frontieră trdin vechime trăiesc în pace și înțelegere românii și evreii, polonezii și ucrainenii, și armenii, și tătarii, și rușii, și chiar familia uzbecă, și chiar corecii, fapt de care îndeosebi ne mândrim.  Aici odată o învățătoare la o adunare a părinților i-a spus unei mame: ”De ce fiica Dumneavoastră mereu se uită cruciș? Ar trebui să-i verificați vederea”. Atunci mama indignată protestează: ”Despre ce vedere vorbiți? Coreci suntem!” Cam așa.
 Toți care vin încoace, rămân aici pe veci. Asta pentrucă așa e locul nostru – de paradis. Nu știu, or fi trăit pe aici îngeri, dar faptul că se primblă deseori pe aici, odihnindu-se de grijile lor, asta e sigur! Oamenii noștri sunt pur și siplu o minune.Dacă lucrează – atunci lucrează. Dacă odihnesc – atunci odihnesc. Nunți – anul împrejur. Copii – școlile supraaglomerate! Sângele așa s-a amestecat că nimeni nu mai poate susține cu siguranță cine și de ce naționalitate este.
Ei, sunt, desigur, și amestecături infernale. Bătrânul nostru orășel din vechime este celebru prin bețivii săi. Deși în număr mic, dar unici.De exemplu, există un bădiță. Cu prenumele, de exemplu, Țirulnic. Pe jumătate român, pe jumătate evreu. Totodată trebuie să menționăm că lui i-au revenit nu chiar cele mai bune jumătăți. Și când este copleșit de un acces de conștiință națională, atunci în interiorul lui se pornește un adevărat război civil. Întrun organism separat. O jumătate dă luptă altei jumătăți. Cei drept, când ele, aceste două jumătăți – românească și evreiască,  pe neașteptate se unesc, atunci ele urlă furioase cu o singură voce: ”Ucraina pentru ucraineni!”
Iar pe peretele casei sale el desenează sârguincios niște simboluri suspecte în formă de fulgere și la diferite niveluri de gravitate. Talentat, câinele! De n-ar bea, ar fi un pictor bun. Rudele sale, și de o parte și de alta, românii și evreii, în astfel de zile se stăruie să nu se certe și să nu se întâlnească cu privirile, le este frică că el ar putea să se năpustească asupra lor cu pogromuri.
În rest – totul e bine. Nu ne arde de politică în orășelul nostru. A venit aici un coreean. Și a început să întemeeze o comunitate coreeană, chipurile,e  o minoritate națională, a început să impună drepturile coreene. Singur s-a proclamat președinte al comunității. Iar la comunitate au aderat încă trei: soția lui Li, specialistă în morcovi rași, și doi feciori, Ciuk și Gek – simpatici, rotungiori la față. A ieșit coreeanul nostru la primărie. Cu o pancartă: adică, dați-mi un sediu pentru comunitatea poporului coreean aici, la voi, la frontiera cu România, cu Moldova și alte ferestre spre Europa. Dar nu i-a acordat nimeni nici o atenție, toți sunt ocupați. Numai Iusuf Batârovici, stimatul și unicul nostru uzbec, înțelept om (dă-i Allah multe zile în viață!) s-a apropiat de el și delicat l-a mustrat: cum nu ți-e rușine, stimate coreean? Uite toți oamenii lucrează, iar tu trândăvești aici. Deci, nu s-a prins acel coreean la noi. S-a dus pe undeva mai departe să facă miting. Noi după aceea o lună am umblat îngrijorați – de ce-a venit el, ce-a vrut?
A trecut pe aici pe la noi un zvon, că s-ar vinde un pichet de grăniceri. La noi doar se vinde orice: uzine, corăbii, tancuri... Se fac reverențe în direcția democrației, se trimit săruturi aeriene, dar singuri în liniște vând, vând, vând... Uite cineva a scos așa un zvon: ”Ați auzit? Vând pichetul”. Poporul nostru e economicos, întreprinzător, bănos, a alergat să se intereseze: dar cu cât? Cu grăniceri sau fără? Și vând cu pichetul și o bucățică de frontieră? Așa un coridoraș. Mic de tot, vre-o douăzeci de centimetri, ca să ajungă pentru o fugă în România și înapoi.
Șeful de pichet, căpitanul Berejnoi (Păstrătorul –  nota traducătorului) cum a observat mulțimea la poartă – apel general pe tot pichetul, a început să-l sune pe general: uite așa și așa, e miting aici, revoluție, numai înțelegi ce vor... Când s-au lămurit i-au alungat pe toți pe la casele lor. Poporul s-a împrăștiat dezamăgit, ar fi dorit nu atât pichetul, cât o cărărușă în România să-și cumpere. Pentru mulți acesta era un vis mai vechi – să aibă și ei o astfel de cărărușă. Și toate pentrucă atunci, când Molotov și Ribbentrop au împărțit pământul ca pe o plăcintă cu mere, despre oameni defel nu s-au gândit, familiile erau despărțite fără multă ceremonie. În România a rămas mama, în Ucraina – copiii, sau de o parte a Prutului un frate, de alta – altul...
Oricum, orașul în care trăim este unic. Prin locurile noastre întotdeauna, - auziți? – întotdeauna trecea drumul din Rusia în Europa și invers. Căile de comerț și de pasageri. Precum și din Rusia în Moldova, în România, spre Marea Neagră... Prin orașul nostru trec toate estafetele, maratoanele, autoraliurile și flacăra olimpică.
Totul s-a amestecat, oamenii de pe diferite meleaguri, care s-au stabilit aici, au învățat unul de la altul numai binele: tradițiile și obiceiurile sale, cum să construiești mai bine, cum să prepari bucate, ce să cânți, în ce să te împodobești, cum să primești oaspeții, au învățat bunele maniere, a petrece sărbătorile naționale, dar principalul, a te bucura de viață. Mai pe scurt, este globalizarea pe un teritoriu mic separat, întrun oraș mic separat. 
Mai menționez una: oamenii pe la noi, la prima vedere, întradevăr sunt puțin ciudați. De exemplu, le place mult să lucreze. Nicăieri nu le place, dar la noi – exact ca furnicile, mai ales să construiască, să înfrumusețeze. Uite Dumneavoastră, când luați concediu, ce faceți? Cumpărați papuci de plajă, șorturi, costum de baie, o colecție de integrame – și fuga la mare. Dar omul nostru ce face? Își ia concediu și fără să tărăgăneze își cumpără imediat un camion de ciment, poate chiar două, un munte de cărămidă, scânduri, butuci și alte materiale de construcție și ridică o casă.
Uite, fie că suntem în concediu, am cumpărat toate cele necesare pentru noul șantier. Seara se învârt împrejurul acestei bogății, își freacă cu nerăbdare mâinile, și întradevăr sufletul vibrează: ”Eh, ce o să mai muncim! Asta o să fie muncă! Mai iute de s-ar face dimineața!”
Și, de ce să o tăinuim, au fost cazuri și nu puține, când omul își pierdea, da, își pierdea răbdarea, nu mai suporta o astfel de tensiune... și începea să lucreze noaptea. Dimineața vecinii se trezeau, iar la dânsul deja era gata cofrajul pentru noua casă iar singur stătea confuz și vinovat. Dar fericit. Rudele și vecinii către el: ”Ei bine, Fedea, tu doar ai promis că noi vom veni să lucrăm la tine, ai promis doar! Noi nu mai avem defel lucru pe lângă casă! Cum ai putut așa?!” Se supără, invidiază... Caută unde ar mai putea munci, cât mai sunt în concediu...
În sfârșit palatul e construit, căsuță de basm, o frumesețe de nedescris, curtea – pavată cu piatră, peste tot flori, lei cu verigi în nas la poartă. Iar singuri cu întreaga familie se stabilesc într-o bojdeucă micuță alături de casa nouă, se retrag și așteaptă, trăgând cu ochiul spre fereastră – nu vin oare încă ospeții. Cum numai apar oaspeții în curte, ei își deschid larg ușile la noua casă – poftim! Intrați! Minunați-vă! Fiți ca acasă! Iată ce frumusețe!
Apoi li se face lehamite, și nu mai pot aștepta un nou concediu, ca să mai construiască o casă sau o nouă fântână să sape, sau un bazin...
Și așa la noi sunt toți. Iar naționalitatea, mai bine zis rădăcinile se pot stabili numai atunci când se sărbătorește ceva. Uite atunci în zori de zi poți auzi cântece în diferite limbi, ale bunicuțelor și ale buneilor, cântece tărăgănate și triste...
Câțiva ani în urmă  s-a stabilit ca vecini chiar o famile de turci. Băieți buni, întreprinzători, coc lavaș armenesc, haceapuri georgian, turte uzbece,croissant francez, pâine cu stafide din Țările baltice, se mai interesau de știe careva tehnologia matzo...
S-au încadrat în cultura noastră foarte repede, și-au făcut prieteni, au învățat să cinstească... Șarlatanii...
Mă sună unul dintre ei la mine acasă, vorbește așa cu întorsături:
 Să trăiți în veci, Marianna-hanum, lumina ochilor soțului tău, stimatului Arcadii Kuzimici, să i se înmulțească zilele pentru binele pe care l-a făcut, când a obținut pentru noi secretul coacerii plăcintuței moldovenești cu stafide și îmletitură!
Marianna-gianâm, dar bărbatul și stăpânul tău, Arcadii-bei, e-e-este acasă? Asta Adam, spune-i că-l sună ca să-l întrebe ceva foarte important, numai nu ne deranja cu întrebările, nu pentru urechile tale proaste, femee...
Adam înseamnă în turcă ”om”.
Da... Minunat, misterios oraș... Hai lăsați! Parcă la noi în Ucraina așa orășel este numai unu? Prin toată țara astfel de orășele sunt risipite cu nemiluita – du-te, trăiește, prietenește, lucrează și sărbătorește. Fiindcă așa e țara noastră – caldă și generoasă. Atâția oameni frumoși și talentați a dăriut lumii.  Dar încă câți va dărui! Așa că noi toți te așteptăm, Anule Nou. Noi avem pentru tine planuri mari. Nu-ți fă griji, la noi aici e un ținut frumos, bun, ospitalier și foarte de nădejde, Oamenii, care trăiesc aici, sunt siguri, că dacă îngerii nu trăiesc aici, atunci, când se odihnesc de grijile lor, adesea la noi pe aici se primblă.

(Traducere din limba rusă – Dragoș Olaru)