Una din cele mai interesante pagini, adăugată la istoria satului Ropcea este cea scrisă de marele nostru cronicar Ion Neculce şi care se referă la campania regelui Poloniei Sobieski din anul 1691. Personalitatea proeminentă a lui Ioan Sobieski predomină ultimul sfert al veaculului al XVII-lea, în care regele conştient de importanţa ce o avea regatul său atât în conflictele interne ale ţărilor europene, cât mai cu seamă în rezolvarea problemei stăpânirii Principatelor Române. Problema era de un interes vital şi pentru Turcia, care era de facto suzeranul Ţărilor Române. Sobieski, după ce primi o lovitură dureroasă din partea otomanilor prin pierderea Cameniţei la 1672, a căutat, mai întâi izolat, apoi în cadrul Ligei Sfinte, să arunce puterea otomană dincolo de Dunăre, astfel să-şi păstreze stăpânirea asupra Ucrainei ca apoi să-i fie mai uşor să cucerească Moldova şi Ţara Românească. Marile planuri de expansiune polonă întâmpinau o statornică împotrivire la curtea din Viena, dar mai cu seamă politica iscusită a domnilor români, care, strânşi în cleştele rivalităţii polono-austriece, au zădărnicit încercările lui Sobieski de a-şi întinde stăpânirea până la Dunăre. În timpul acestor campanii domnii Ţărilor Române, pornind de la convingerea generală că „suntem o ţară mică şi fără de oameni, neputincioasă şi fără de ajutor de nici o parte, iar turcii sunt puternici, mari şi biruiesc lumea de la Răsărit până la Apus”, executau în tăcere ordinele Porţii şi căutau în taină apropieri temporale cu creştinii europeni, după cum înclina într-o parte sau alta cumpăna războiului. Domnii români erau însă conştienţi de pericolul catolicizării ţărilor lor în caz de biruinţă a Ligei Sfinte asupra otomanilor a căror jug, deşi insuportabil, era mai uşor de suportat atăt timp cât turcii nu se amestecau direct în conducerea principatelor şi în credinţa strămoşească creştină.
Atunci la 1691 oştirile polone au pătruns în Moldova în trei coloane. Una era îndreptată spre Cernăuţi, a doua de-a lungul Prutului spre Bugeac şi a treia, comandată de însuşi craiul Sobieski, a pornit din Sniatyn spre Iaşi. Ajungând la Târgu-Frumos Sobieski hotărăşte să cucerească şi Cetatea-Neamţului, pe care după multe greutăţi o stăpâneşte la 14 octombrie 1691. Dar fiindcă toamna era foarte înaintată el se îndreaptă spre Suceava de unde se retrage spre ţara lui prin „bucovinele mari” dintre Siret şi Prut. Iată cum descrie cronicarul acest moment: „Ş-au venit craiul cu obuzul pe la Botăşeni şi pen Cotnari păn la Târgul Frumos, şi de la Târgul Frumos iar s-au întorsu la ţara lui, că era vreme de toamnă. Şi atunce, întorcându-să, au lăsat oaste cu bucate în cetate, în Neamţu şi-n Suceavă, în mănăstirea arminească, şi-n Agapia în mănăstire, şi-n Săcul, şi-n Câmpul Lungu, şi-n Hangu. Şi când au agiunsu cu obuzul pe Siret pe la Ropcea, aşe i-au lovit o ploaie cu ninsoare, de i-au ţinut acel vicol vr-o trei patru zili, de-au murit oastea mai bine de giumătate, îngheţată şi leşinată, că era pe la noiemvrii. Iar caii le-au murit toţi din obuz, de le-au rămas carele şi carăteli şi puşcile cele mari toate la Ropcea. Zic că nice craiul mai n-au fostu având cal să-ncalece. De abie au mărsu păn la Sletin, că i-au fostu lovitu mânia lui Dumnezeu, de nu era numai vicolul, ce-i lovise şi o boală, de murie şi oameni şi cai. Şi la anul, de primăvară, au trimis din Ţeara Leşască de-au luat puşcele de la Ropcea.” (Letopiseţe II, p. 239; Ion Neculce, O samă de cuvinte. Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia a doua, revăzută Chişinău, Cartea moldovenească, 1974, pag. 145-146)
Despre campania regelui Sobieski în Moldova ne oferă date foarte importante şi puţin cunoscute până acum cronicarul polon N. Diakowski în „Diariusz”-ul său, care a fost publicat de către I. U. Niemcewicz în Zbior pamietnikow o dawney Polszcze, tom V, pp. 225-280, prima ediţie 1830. La sfârşitul „Diariusz”-lui său Diakowski relatează despre aşa numitele „campanii bucovinene” ale lui Sobieski. Cei drept prima campanie, cea de la 1685, a avut loc în absenţa regelui şi a fost condusă de către hatmanul Iablonowski şi deşi turcii au avut o armată de aproape 80.000 faţă de cea a lui Iablonowski de 10.000, polonejii au reuşit să se retragă la Sniatyn, asiguraţi pe din părţi de iazuri, bahne şi apa Prutului, fără mari pierderi.
Bătălia cea mare s-a dat în apropierea Boianului între 1 şi 9 octombrie. Tabăra leşească, „avea în spate Prutul şi mlaştini de netrecut, în faţă un deal cu o pădurice şi un şanţ strâmt, adânc şi băhnos, înconjurând aproape întreaga tabără, la stânga un şes de o jumătate leghe până în pădurea Bucovinei, iar la dreapta o mlaştină traversată de părăul Huceul, cu un pod solid şi o moară stricată” (După Ion I. Nistor, Lagărele dela Lenţeşti şi Şerăuţi şi „campaniile bucovinene” ale regelui Sobieski, Cluj, 1931, p. 302). Fiind mereu atacaţi de turci, tatari şi moldoveni polonejii sunt nevoiţi în noaptea spre 9 octombrie să facă câteva poduri peste mlaştinile din spate, asigurându-şi astfel retragerea. Domnul Moldovei Constantin Cantemir cu oştenii săi a dat dovadă în această luptă de vitejie războinică, mult apreciată de turci. Cu mari pierderi, hărţuiţi din toate părţile, polonii au reuşit totuşi la 11 octombrie să ajungă la lagărele de la Lenţeşti, unde se simţiră într-o oarecare siguranţă.
Campania a doua a avut loc în anul următor, 1686, sub conducerea nemijlocită a lui Sobieski, cănd polonii, în armata cărora serviau mulţi moldoveni ( Turculeţii, Davidel, Burlă, Moţoc), au ocupat o bună parte din nord-vestul Moldovei cu cetatea Sucevii şi cu Cernăuţii. Astfel Turculeţ-cel-Mic comanda la Cuciur, iar Turculeţ-cel-Mare ocupase Banila, ca la 1687 să fie numit „rohmistru” şi staroste de Cernăuţi. Nicolae Costin arăta că polonii “în Agapia, în Secul, în Neamţ şi Cetatea Sucevii şi prin toate mănăstirile care sunt în sus şi în Câmpulung şi în Cernăuţi, şi în Lenţeşti şi Orăşeni, au pus steag de joimiri, făcând pălănci şi parcane de apărare” ( După N. Iorga, Studii şi Docimente, XI, p. 175).
Important este de menţionat că la retragerea polonilor din Moldova în 1687 regele a fost însoţit de mitropolitul Dosoftei, care a trecut şi el probabil pe la Ropcea, drumul acesta, fiind cel mai bun şi mai convenabil pentru o retragere directă spre Polonia, adică de la Suceava prin Siret, Tomeşti, Carapciu, Ropcea, Storojineţ, Broscăuţi, Hliniţa, Şipeneţ spre Sniatyn şi Kolomeia.
Icoana Maicii Domnului cu pruncul Isus în braţe, pictată în stil bizantin pe pânză întinsă pe scândură, căptuşită cu mătasă şi ferecată în argint, donată în anul 1587 mănăstirii Suceviţa de episcopul Rădăuţilor Gheorghe, a fost şi ea furată pe timpul invaziei regelui Sobieski şi dusă pe drumul Ropcei în Polonia. Ceva mai târziu ea a fost răscumpărată de la poloni de boerul Iordachi Mihăilescu, care o restitui mănăstirii.
E posibil că pe la Ropcea au fost duse în Polonia şi moaştele Sf. Ioan cel Nou, ridicate ca pradă de război de la Suceava. În 1686 regele Sobieski le duce mai întâi la Stryi în Galiţia, iar după 4 ani la Zolkiev, lângă Lvov, unde au stat aproape 100 de ani până la 1783. În acest an împăratul Austriei Iosif al II, împlinind dorinţa repetată a românilor bucovineni să elibereze moaştele sfântului din mănăstirea lor şi să le restituie populaţiei ortodoxe a Bucovinei. În urma acestui ordin împărătesc ele au fost aduse cu mare alai militar şi cu muzică până la graniţa Bucovinei, la Nepolocăuţi, unde fură întâmpinate şi luate în seamă de clerul şi poporul creştin ortodox al Bucovinei, în frunte cu episcopul Dositei Herescu, şi aduse apoi cu mare pompă religioasă la Suceava, unde fură iarăşi aşezate în biserica Sf. Gheorghe.
Dar să revenim la cronica lui Diakowski pentru a înţelege punctul de vedere al unui membru din tabăra adversă referitor la evenimentele de la Ropcea din toamna anului 1691. „Aceasta s-a sfârşit rău de tot, deşi regele era faţă, fiindcă nu inamicul, ci ploile torenţiale ce cădeau neîntrerupt zi şi noapte, precum şi viforniţele cu zăpadă, nimiciră trupele noastre. Noi pătrunserăm în Bucovina, venind de la Suceava. În urma ploilor orice adâncătură de teren, orice pârău deveni o Dunăre; nu găsiai nicăirea un loc uscat, ca să poţi aţâţa focul, nicăiri scut şi adăpost contra viforniţei năprasnice. De sus turna ca din cofă, iar jos la picioarele noastre apele săltau în valuri; furaje pentru cai nu se mai găseau de loc, cu un cuvânt pretutindeni se resimţea o mizerie înspăimântătoare. Şi ce era mai grozav, caii mureau de foame şi de frig, aşa că rar care dintre ai noştri se mai putea întoarce călare acasă, şi dacă se şi întorcea cu cal cu tot, n-avea nici o hasnă din cal, căci calul pirea.
Din pricina lipsei de animale de tracţiune, tunurile şi furgoanele cu muniţii n-au putut fi mişcate din loc, ci au trebuit să rămână îngropate în Bucovina, de unde numai hăt târziu au putut fi ridicate şi duse în Polonia de stolnicul coroanei Galecki, care ajunsese mai apoi voevod de Kalicz. Chiar caleşa regală era trasă de boi până ce sosiră caii de ajutor din partea starostiilor ce fuseseră proprietatea regelui. Dar acestea nu ajunse în stăpânirea lui de când domnea ca rege, ci din vremea când era stegar al coroanei, mareşal al coroanei şi hatman precum scrie la biografia lui: „Bellator, post signa ferens, post Scipio, Dux, Rex.”
Eu n-am mai aşteptat sfârşitul acestei campanii, ci am pornit din Suceava cu cele trei steguleţe ale noastre; eu cu al meu şi ambii Turculeţi cu ale lor, îndată ce văzusem cum merg treburile şi bănuiam ce mai putea să se întâmple”. (După Ion I. Nistor, Lagărele dela Lenţeşti şi Şerăuţi şi „campaniile bucovinene” ale regelui Sobieski, Cluj, 1931, p. 8)
Informaţii deosebit de preţioase despre aceste evenimente se află în corespondenţa nunţiilor apostolici din Varşovia trimisă de la 1672 şi până la 1699 cardinalului secretar de stat la Roma, corespondenţă ce se păstrează astăzi la Arhivele Vaticanului. În anii 1927-1928 tânărul istoric clujean Ioan Moga a avut posibilitatea să cereceteze şi să copieze acest valoros material documentar pe care mai târziu l-a folosit în lucrările sale („Rivalitatea polono-austriacă şi orientarea politică a ţărilor române la sfârşitu secolului XVII”, Cluj, 1933, p. 240). Despre evenimentele de la Ropcea trimisul special la Varşovia, iscusitul diplomat Francisc Buonvisi relata, că după ce cavaleria şi infanteria reuşi în sfârşit să treacă Siretul s-au „resfirat prin pădurile apropiate, muriră mulţi îngheţaţi, alţii s-au îmbolnăvit umflându-li-se de ger corpu, sfârşind în ghiarele morţii” (După Ioan Moga, („Rivalitatea polono-austriacă şi orientarea politică a ţărilor române la sfârşitu secolului XVII”, Cluj, 1933, p. 194). Din aceeaş sursă aflăm că polonii în această dezastruoasă campanie au pierdut 40000 de cai. Reîntors la Iavorova, regele încearcă să mai salveze ce se putea şi ia în grabă măsuri să fie readusă de la Ropcea artileria şi muniţia, „despre care se zvoni că paşa Cameniţei vrea să o desgroape şi să o ducă în cetate. Fu trimis cu trupele necesare Galecki, care, spre bucuria regelui, reuşi încă în ianuarie 1692 să se reîntoarcă în Polonia cu tunurile şi caretele cu muniţiuni îngropate lângă Siret.” („Rivalitatea polono-austriacă şi orientarea politică a ţărilor române la sfârşitu secolului XVII”, Cluj, 1933, p. 194-195).
Anume la Ropcea Siretul devenise pentru duşman Dunăre de netrecut. Cât de bine se potrivesc cuvintele cronicarului polon referitoare la descrierea evenimentelor de la Ropcea cu versurile din Scrisoarea a III a lui Eminescu, pe care marele poet naţional le pune în gura Domnitorului Mircea:
„Eu nu ţi-aş dori vr-odată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începnd cu acel oaspe
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe.
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vr-un pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi, pe care lumea nu putea să-i mai încapă,
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă.
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt:
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.”
Se zice că de atunci sau poate că ceva mai dincoace în vinele ropcenilor să fi început să curgă şi sânge polon, căci mulţi ostaşi din oastea craiului au refuzat să-l urmeze, găsindu-şi salvarea, ca de atâtea alte ori, în casele ospitaliere ale românilor ropceni. Astfel la Ropcea, în această străveche aşezare răzăşească, se scria istoria ţării. Aici ca atare Polonia a fost înfrântă în tendinţele ei de expansiune asupra Moldovei şi asupra celorlalte provincii dunărene. Toate eforturile supraomeneşti, pe care mintea ageră, iscusinţa diplomatică şi eroizmul militar a lui Sobieski le-a făcut în aceşti ani pentru a stăpâni provinciile dunărene se dovediră zădarnice şi neputincioase în faţa rezistenţei tăcute a domnilor moldoveni.
DRAGOŞ OLARU
